Prima vale de abrupt in Bucegi - Valea Gălbinele

Ora 7 dimineața. Sună ceasul și sar din pat entuziasmată. Azi e ziua cea mare: voi merge pe prima mea vale de abrupt, Valea Gălbinele. Pregătesc repede micul dejun. De regulă nu mănânc dimineața însă înainte de drumeții fac un efort, iar azi cu atât mai mult avem nevoie de energie.

Planul este simplu: urcăm pe Valea Gălbinele, ieșim în Brâna Mare a Costilei și de acolo mergem către cabana Caraiman pentru a coborî pe Jepii Mici. De data asta vom merge doar eu și Rareș pentru că pe un traseu în care șansele să dai drumul la pietre sunt mari, mai puțini înseamnă mai sigur. Plus că traseul e puțin dificil și faptul că avem același ritm ajută.

Plecăm din Brașov spre Bușteni pe ritmurile unei melodii descoperită în săptămâna anterioară. E veselă și se potrivește cu starea noastră. In curând zăresc pereții Bucegilor. Iu huuuu! Acolo mergem și noi azi.

Ajungem la Căminul Alpin din Bușteni, unde lăsăm mașina. De aici începe traseul nostru. Vom porni pe poteca marcată, pentru ca mai târziu să o părăsim și să ne îndreptăm către refugiul Coștila, punctul de intrare în vale. Unde părăsim poteca? Habar n-am. Mă bazez însă pe memoria lui Rareș, care a mai fost și pe track-ul gps pe care îl are. Până la intrarea în vale n-avem cum să dăm greș. Mai târziu însă track-ul nu ne mai poate ajuta pentru că între stânci lipsește semnalul gps în mare parte.

Inainte să ne luăm rucsacii din mașină, trece pe lângă noi un grup vesel, pe care îl ajungem la scurt timp după plecare. Râsetele și voia bună îi însoțesc. Se îndreaptă către cabana Mălăiești, așa că o să fie o zi lungă pentru ei. Nu știu exact la ce să se aștepte, însă se vede că sunt bucuroși să fie acolo și asta e tot ce contează. Ne despărțim în curând de ei, când părăsim poteca marcată, nu fără a le ura "drum bun!".

De aici începe și aventura noastră. Deși teoretic nemarcată, pe copaci se află un semn galben în permanență. Asta și faptul că poteca pare a fi extrem de umblată, face să înaintam destul de repede. In curând, îi ajungem din urmă pe alți doi drumeți. Deși cam de vârsta părinților mei, ies din București cu fiecare ocazie pentru a străbate munții în lung și în lat. Din discuții aflăm ca in special el este extrem de pasionat și azi îi va arăta și soției sale Valea Albă, pe care urmează să urce. Având muntele ca pasiune comună, conversația curge de la sine. Ce oameni faini. După ce ne despărțim de ei, îi mărturisesc lui Rareș că mi-a plăcut tare mult de ei :)

stanga-valea alba, inainte - valea galbinele

Noi ne continuăm drumul și în curând ajungem la refugiul Coștila. Acum suntem la baza stâncii. Oare pe unde urcăm? A, chiar pe aici în sus? Păi hai să mergem că așa de curioasă sunt ce înseamnă 1B.

Ca o paranteză, 1B este gradul de dificultate al văii, în scara FRAE pentru traseele de cățărare. Pe scara asta 1 reprezintă traseul cel mai ușor, în timp ce 6 e cel mai dificil. La rândul ei, fiecare cifra are și o literă asociată, A sau B, unde A înseamnă ușor iar B mai dificil.

Cu alte cuvinte traseul se poate face la liber, dar are câteva săritori care ne-ar putea pune probleme. Fără să mai stăm pe gânduri, pornim direct în sus.

Direcția e simplă: cerul.

Imediat ce intrăm pe vale, cotim dreapta. Valea Gălbinele are două fire, unul principal și altul secundar, iar Rareș își amintește că data trecută când a parcurs traseul a ocolit două treceri mai dificile de pe firul principal, trecând pe cel secundar și revenind ulterior. Până aici a fost potecă și dacă nu, parcă numai pe aici puteam urca. In curând însă cotim dreapta și fără să ne dăm seama, ne trezim rătăciți. Totuși pare că pe aici ar fi poteca. Sau mai sus ? Să fi fost mai jos ? Hai să încercăm aici, în dreapta. Reușim să ieșim la marginea pădurii și vedem în jos valea pe care ar trebui să fim. Hm, parcă se vede și poteca, e doar puțin mai jos. Insă sub noi avem un perete uriaș și după o încercare nereușită de a face o trecere, decidem să ne întoarcem. Incepem coborârea, destul de lent. Uite poteca ! A, nu, mi s-a părut ... E foarte interesant cum atunci când te rătăcești vezi poteci peste tot.

ratacita pe vale

In final reușim să ajungem din nou în vale și continuăm ascensiunea, de data asta cu ochii în 4. Devierea asta ne-a costat cam o oră. Lecția învățată: atunci când mergi pe nemarcate, dacă nu ești sigur ca ești pe drumul cel bun, explorează în toate direcțiile și nu înainta într-o direcție foarte mult cu nesiguranța asta.

Incep să obosesc. Hm, asta tot lăuda Rareș? Căutatul permanent de potecă și de soluții pentru diferite treceri? Păi dacă e așa, e clară treaba: mie nu-mi plac văile de abrupt. Ce să-mi placa la ele ? E greu iar peisajul nu e cine știe ce pentru că e obturat de pereții stâncoși. Mai avem mult ?

privind in urma

Așa mă plâng ca o moară stricată până când trecem prin Strunga Gălbinele in Valea Scorușilor. Aici totul se schimbă. Cărarea devine din nou evidentă și in plus suntem ghidați și de momâi. Iar peisajul ... ei bine in fața noastră se intind pereți stâncoși iar in stânga putem chiar vedea vârfurile Omu și Bucșoiu. Uit de supărare si nu mă opri din exclamat: ce frumos e !

Imediat după, ajungem pe Brâna Mare a Coștilei. Aici întâlnim un grup de 3 persoane, printre care un domn care știe foarte bine zona. Ne spune denumirile fiecărei brâne. Deși nu am retinut chiar tot, cu ceva am ramas și m-am bucurat de lecția de geografie.

Noi ne continuăm drumul pe brână. Pare a fi o simplă potecă de pe care ne putem bucura de un super peisaj. Greul a trecut și acum facem o plimbare. Ajunși la Hornul lui Gelepeanu, Rareș propune să ieșim pe platou și să continuăm pe acolo până la Crucea Caraiman. Cum ? și să nu ne bucurăm noi de frumusețe de brână ? Hai să continuăm pe ea dacă tot suntem aici.

parca nu e asa de departe crucea ... cat de greu poate fi ?

Imediat ce ne îndepărtăm de horn însă, poteca se dovedește a fi una capricioasă. Pe un teren extrem de înclinat și acoperit de iarbă, ne străduim să înaintam fără a privi în jos. Nu de alta, dar sub noi e dita mai hăul. Poteca alternează zonele înierbate cu zone pietruite. Pe măsură ce trece timpul oboseala începe să își spună cuvântul și încep să nu mai am încredere în propriile picioare. Acum la fiecare trecere, oricât de mică, trebuie să fac un efort ce pare colosal. In plus, nu mai pot privi în jos în timp ce mă deplasez pentru că pereții imenși parcă îmi dau amețeli. Ultima trecere nu știu cum o fac, dar sper că s-a terminat. Rareș știe că trebuie să ieșim puțin mai sus, însă nu știe exact cât de sus. Bineînțeles că nu nimerim și ne trezim 30 de metri mai jos. Cu un ultim efort cațăr și zona asta și intrăm din nou pe cărare. Imediat ajungem la Cruce, și suntem din nou pe traseul marcat. Ingenunchez și sărut pământul la propriu.

brana in toata splendoarea ei

Aici luăm o pauză. De meritat, sigur merităm și în sfârșit ne putem relaxa. Ce zi am avut ... și când te gândești ca Rareș estimase că la ora 17:00 vom fi înapoi în Brașov. Aveam și planuri seara la 19:00. La 17:30 l-am sunat pe fratele meu de undeva de pe brână: "Frate-miu sunt undeva pe nemarcate și nu știu cât mai durează să ies de aici. Daca iei calcul si coborârea, sigur nu mai ajungem la voi in seara asta.".

Coborârea o vom face pe Jepii Mici, insa Rareș nu mai tine minte care e Brâna Caraimanului. Zăresc in mulțime un om care pare că știe ce face si ii cer indicații. Fără să ezite ne indică brâna si în curând se deschide un dialog care va tine o jumătate de oră. Surprins sa afle de unde venim, ne povestește cum si el se îndreaptă în direcția aia si urmează să înnopteze undeva la mijlocul ei, într-o zonă numită "blidul de sub streașină". Acolo știe el un loc drept unde va pune bivuac. Wow... să dormi pe brâna de pe care eu am crezut nu mai ies. Mintea mea nu prea poate să cuprindă ideea chiar acum. Nu incă. Peste câteva zile, când o se estompeze amintirile neplăcute, o să uit de supărare si o sa îmi amintesc doar frumosul, atunci poate voi înțelege.

Hai să mergem spre casă că a fost o zi lungă și mai avem o coborâre care nu o să fie nici ea chiar plimbare. Intr-adevăr începe mai abrupt și trăiesc cu impresia că o să devină mai lină. Deși obosiți, începem să depășim oameni. Oameni în adidași care pare că nu prea știu ce fac. Pe final se întunecă complet și apelăm și la frontale. Ajungem în Bușteni la ora 21:00.

In drum spre mașină, mergem pe străzile orașului plin de oameni. Cu trupul sunt acolo însă cu mintea în alta parte. Sunt înapoi, sus. Observ oameni care ne analizează și le transmit în gând: "n-aveți idee prin ce am trecut azi...".

Azi a fost o zi a cărei dimineață pare să fi fost acum foarte mult timp. A fost o zi în care m-am supărat, dar m-am și bucurat cu inocența unui copil. A fost o zi în care am fost plină de energie și în care am crezut că mai epuizată n-aș putea fi. O zi în care mi-a fost teamă că nu o să văd mai nimic și am văzut poate cea mai frumoasă latură Bucegilor. Azi nu a fost doar o altă zi :)