E început de iarnă şi un moment bun pentru noi începuturi. Weekendul ăsta am mers pentru prima oară pe schiuri de tură. Ne doream demult să-l încercăm pentru că deschide noi orizonturi şi îţi permite să ajungi iarna în locuri altfel innacesibile.
Când Alina află dorinţa noastră, propune o tură de iniţiere în munţii Vlădeasa. Acceptăm imediat şi nu suntem singurii. Ne adunăm în total 12 oameni entuziasmaţi, dintre care majoritatea suntem începători. Eu cel puţin urc pentru prima oară pe schiuri pentru că pe pârtie merg cu placa. Probabil că mi-ar fi prins bine puţină experienţă, dar merg pe principiul care începe să devină un motto: "cât de greu poate fi?".
După câteva ore dormite în noaptea anterioară, ne trezim devreme pentru a porni către Rogojel. Drumul durează puţin peste o oră şi ne oferă un spectacol la care nu ne aşteptam: răsăritul. Rareş nu se poate abţine şi opreşte să facă 2-3 poze.
Ajunşi în sat, începem să ne echipăm: clăparii în picioare, beţele în mâini şi schiurile pe rucsaci deocamdată. Aici nu este zăpadă şi va trebui să mai urcăm pentru a le putea folosi. Alina este convinsă că mai sus este suficientă. Într-adevăr şi noi am văzut săptămâna trecută în
pe vârfurile mai înalte, dar parcă tot e greu de crezut.
Pornim cu un amalgam de sentimente. Entuziasm, bucurie, dar şi teamă de necunoscut. Fac cunoştinţă cu Oana, care mă întreabă dacă am mai schiat. Nu, niciodată. Se bucură că nu e singura în situaţia asta. Dar pentru asta suntem aici. Să experimentăm, să învăţăm şi mai ales să ne bucurăm. Pentru că în orice caz suntem pe munte şi în final e suficient.
Peste puţin timp zăpada începe să îşi facă apariţia. Încă e destul de timidă, dar de-abia am pornit. Alina nu mai are răbdare şi decide să continue pe schiuri. Restul mai aşteptăm puţin. Ne spunem că nu e suficientă zăpadă dar în sinea mea recunosc că e şi puţină teamă. Dar sunt curioasă. Hai totuşi să le luăm şi noi.
Rareş începe să îmi explice cum se reglează. Hm, cum de ştie atâtea dacă şi pentru el e prima dată? Se pare că i-a făcut Ştef instructajul înainte să i le predea. Deci măcar la partea teoretică stăm bine.
Primii paşi îi fac ca pe bocanci. Ridic schiurile şi păşesc. Partea cu ridicatul nu prea are sens, deci probabil că ceva nu fac prea bine. În timp ce încerc să descifrez misterul realizez că demult nu am mai făcut ceva pentru prima dată. Ce sentiment fain. Când ne vede Alina începe instructajul. Spune că e normal să fim că nişte răţuşte la început. Nici că puteam descrie mai bine senzaţia.
Aproape de cabana Vlădeasa ţinem drumul ce coteşte stânga. Înainte să ajungem în prima poiană unde vom începe urcarea, oprim pentru o pauză de masă. De aici vom fi expuşi vântului aşa că e ultima porţiune mai ferită.
despre cum
î
ntoarcem
După ce fiecare se bucură de merindele aduse, Akos ne arată cum să întoarcem la 180 de grade. Râdem în timp ce exersăm şi noi. Următoarea lecţie este legată de întoarcerea la 90 de grade. Vom avea nevoie de ea în timpul urcării în serpentine.
Urcarea se dovedeşte a fi cea mai frumoasă parte a turei pentru mine. Înaintăm pe zăpadă printre brazii împodobiţi. Peisajul ne face să mai zăbovim din când în când. Norii se lasă grei deasupra, însă în depărtare soarele luminează satele. Când ajugem pe creastă este destul de târziu şi pentru că nu mai avem timp să ajungem şi la staţia meteo ne întoarcem spre cabană.
sub o povar
ă
prea grea
Ce urmează este partea neplăcută a turei: coborârea. Constat imediat că habar n-am să frânez. Partea asta e simplă pe placă, însă nu se aplică şi la schiuri. De ce nu m-am uitat măcar la un tutorial acasă? Încerc să cobor pe schiuri însă după câteva căzături serioase decid că e mai bine pentru siguranţa mea să le dau jos şi să continui în clăpari. Sunt uşurată când ajung în cabană pe înserat. Porţiunea asta a fost foarte scurtă în realitate, dar am crezut că nu se mai termină.
Cu toate ca nu am ajuns ultima, primii sunt aici de ceva timp. După aşa o aventură merităm o pauză de masă. Până la maşini mai avem mai puţin de o oră, iar frontalele nu ne-au speriat niciodată. Luam o masă copioasă iar după ieşim din nou în frig şi continuăm pe clăpari. Nici să-mi dai bani nu mi-aş mai fi luat schiurile în picioare.
Al doilea weekend consecutiv, încheiem tura la lumina stelelor. Obosiţi începem să ne dezechipăm. Toţi în afară de o persoană: Dana. Clăparii ei s-au blocat şi nu reuşeşte să îi desfacă. Apar imediat glumele legate de tăierea piciorului, însă ea nu pare să le savureze. Când îşi dau seama că nu-i de glumă, băieţii se pun pe treaba serios pentru a-i desface. Noi restul îi susţinem de pe margine, facem poze şi glumim. Cu 3 băieţi la picioarele ei, Dana începe să vadă situaţia într-o lumină nouă. În final reuşesc să desfacă clăparii buclucaşi şi ne îndreptăm cu toţii spre casă.
Rezumatul zilei:
- distanţă: 13.5km
- D+: 850m
- timp: 8h30min
