#ziua1
Ne trezim dimineaţă la 7 să fim siguri că prindem autobuzul de la 8:24. În timp ce luăm micul dejun sunt convinsă că ne-am trezit cam repede. Vine ora plecării şi ieşim din casă extrem de relaxaţi. Ne luăm schiurile din garaj şi mai schimbăm o vorbă cu gazda noastră, doamna Margit. Pornim apoi spre staţia de autobuz aflată la 2 minute distanţă. Deodată, auzim din spatele nostru un strigăt disperat. Doamna Margit, aflată acum la balcon, strigă ceva în limba germană. Fabi înţelege că pierdem autobuzul şi Adela începe o fugă disperată. Clăparii nu o prea ajută, însă nici nu par să-i stea în cale. Într-un moment de luciditate îşi dă seama că eu am bootsi în picioare şi aş putea alerga mult mai uşor. Strigă după mine şi încerc să o ajung din urmă. În depărtare vedem un autobuz care părăseşte staţia şi îşi vede de drum. Fatalitatea s-a întâmplat: am pierdut autobuzul.
Ne întoarcem umiliţi către casă. Un singur lucru ne rămâne de făcut: mergem cu maşina. Urcăm tot echipamentul în box şi pornim. Hai că nu e totul pierdut. Ajunşi în Zillertal Arena ne înarmăm cu ski passuri şi ne aşezăm la coadă. E prima tură la schi în Austria şi nu ştiu la ce să mă aştept. Ştiu că sunt pârtii mai multe şi mai lungi, peisaje mai frumoase, condiţii mai bune, am auzit toate astea, dar va fi prima dată când le voi experimenta.
Sus, placa mea nouă parcă abia aşteaptă să muşte din zăpadă. De-a lungul zilei explorăm partea asta a muntelui şi mă bucur de privelişti. Sigur că am şi una preferată, de undeva de sus, unde ai senzaţia că munţii acoperiţi de zăpadă nu se termină niciodată.
Seara stăm de poveşti până târziu. Atunci când am întrebat-o pe doamna Margit de internet, răspunsul a fost: "keine internet". Aşa "keine" a fost primul cuvânt în germană învăţat, într-un context nu tocmai fericit pentru noi. Adela şi Rareş râd de mine că sunt "generaţia tânără care nu poate fără internet", însă îi văd eu că şi ei îi simt lipsa. Compensăm acum prin poveşti în jurul mesei. Poate până la urmă o să fie un lucru bun.
#ziua2
Astăzi va fi o zi bună, azi nu vom pierde autobuzul. Ora 7 din nou, aceleaşi pregătiri: mic dejun, schimbat, echipat şi gata. La 8:15 am şi ieşit pe uşă şi ne îndreptăm spre staţie. De data asta nici nu se mai pune problema de stat la poveşti cu doamna Margit pentru că suntem concentraţi pe obiectivul nostru. Ajungem în staţie la timp. Totul decurge conform planului. Încercăm să intrăm în vorbă cu un bărbat ce pare a fi neamţ, însă fetele care mai ştiu o boabă de germană nu înţeleg absolut nimic. Începem să o apreciem pe doamna Margit, care măcar încearcă să pronunţe clar cuvintele. Când vine autobuzul, şoferul ne indică unde să ne punem schiurile şi placa. Aici au suporţi speciali în exterior, desigur. Punem echipament, urcăm şi ne găsim câte un loc confortabil undeva în spate. 2 minute mai târziu ajungem la destinaţie, coborâm şi ne recuperăm schiurile.
Până aici e bine. Acum aşteptăm al doilea autobuz, care ne va duce la baza Zillertal Arena. Soseşte, urcăm şi ne trezim în mijlocul distracţiei. 4 băieţi cântă entuziasmaţi în germană. Într-un moment al cântecului strigă în cor: "ei, ei, ei!". Încerc să ţin minte momentul şi următoarea dată le-o iau înainte. Bucuroşi răspund cu un strigăt în cor şi îşi continuă cântecele. Începuserăm ziua cu dreptul când am prins autobuzul, dar acum chiar încep să cred că va fi o zi bună.
Vremea nu ţine cu noi şi valea e acoperită de ceaţă. Sus ieşim deasupra ei, însă tot nu ne simţim încurajaţi să explorăm foarte mult. Aşa că ne alegem o pârtie pe care ne petrecem următoarele 3 ore. La amiază luăm masa şi facem planul. Eu cu Rareş am vrea să prindem autobuzul de 15:30 către casă şi Fabiola decide să vină cu noi. Adela va rămâne până la final. Mai facem câteva ture şi ne îndreptăm spre casă.
Ca să fim siguri că nu avem surprize, pe la 14:30 luăm telecabina care ne coboară. Jos aflăm că un autobuz a plecat cu 5 minute înainte şi următorul vine peste o oră, adică la 15:30. Însă fix atunci trece si cel de-al doilea autobuz care ne-ar duce acasă, prin staţie. Deci după ce aşteptăm o oră aici, va trebui să mai aşteptăm încă aproape una dincolo?
Intrăm în primul apres-ski pe care îl zărim şi ne înecăm amarul într-un cappuccino şi poveşti. Timpul zboară şi vine momentul mult aşteptat: soseşte autobuzul portocaliu (pentru că sunt diferenţiate pe culori). Urcăm încrezători, chiar dacă nu ştim exact unde vom coborî. Sperăm să ne dăm seama. Însă îndoiala îşi face loc în mintea noastră şi decidem să întrebăm şoferul. În timp ce Rareş povesteşte cu el, coteşte stânga şi recunoaştem zona. Aici e! După ce ne dăm jos aflăm de la Rareş că răspunsul şoferului atunci când l-a întrebat unde trebuie să coborâm pentru Haizenberg a fost: "wrong bus" (autobuzul greşit). Bine că am coborât înainte să apucăm să ne facem griji.
În staţie suntem puşi în faţa unei alegeri: aşteptăm 45 de minute în ploaie, sau o luăm la pas? Alegem varianta a doua şi pornim uşor la deal. În timp ce urcăm observăm o maşină de Braşov parcată în faţa unei case şi ne dorim să fi fost şi noi cazaţi acolo. Ne întrebăm apoi, ce-o să spună doamna Margit, când ne va vedea sosind doar 3, de data asta pe jos. Ieri am pierdut autobuzul şi azi ne întoarcem pe jos, cu unul mai puţin. În cazul în care ne va întreba ce s-a întâmplat îi vom spune: "Unul a cedat, am mai rămas doar 3. Cine ştie câţi vom fi mâine ...". Oricum cu autobuzul era prea simplu pentru noi. E aşa de plăcut încât poate mâine mergem într-o plimbare chiar până la pârtii (câţiva km buni), doar de încălzire. Ne distrăm copios şi răsuflăm uşuraţi când ajungem acasă. Sigur că doamna Margit îşi face apariţia şi primul lucru care ne întreabă este de ce suntem doar 3. Îi explică Fabiola situaţia şi se linişteşte. Mai târziu apare şi Adela după ce şi ea a urcat ultima parte pe jos.
valea pe care o vedem de unde suntem cazaţi
#ziua3
Dimineaţă suntem întâmpinaţi de o surpriză: valea de la picioarele noastre este înzăpezită. A nins peste noapte şi totul s-a schimbat. La micul dejun toată lumea pare obosită. Cred că mai degrabă îşi spun cuvântul durerile, care au început să îşi facă apariţia de ieri. Fiecare le are pe ale lui. Eu, cum cobor pe placă am una specială: partea stânga a gâtului (direcţia în care mă uit când cobor).
Plecăm către pârtie cu maşina. După aventura de ieri am tras concluzia că nu mai vrem cu autobuzul. Sus, pârtiile sunt acoperite de nămeţi. De data asta coborâm mult mai încet şi încercăm să controlăm fiecare viraj. Privind în jur, toată lumea face asta. Vitezele au scăzut semnificativ faţă de ieri. O altă schimbare este faptul că e mai multă linişte. Schiurile şi plăcile nu fac zgomot pe pulvăr şi parcă toată lumea a trecut pe modul silenţios. Eu am impresia că învăţ din nou să mă dau. Îmi place senzaţia pe care o am când merg pe sub un strat de zăpadă şi la un moment dat placa iese la suprafaţă.
Deşi azi am parcurs mai puţini kilometri, ziua a fost mai solicitantă pentru toţi. Revenim acasă parcă mai rupţi decât ieri.
