După prima noapte dormită iarna vreodată în cort, a doua nu ne speria deloc. Ştiam la ce să ne aşteptăm, cu o zi înainte nu ne fusese frig deloc, deci nu aveam motive de îngrijorare. În realitate a fost mai frig decât în noaptea anterioară, iar pe la 4 dimineaţa am făcut ochii mari. E adevărat că pe de o parte îmi era puţin frig, însă pe de alta aveam deja vreo 10 ore de somn. Pur şi simplu nu mai intra! Am reuşit totuşi cumva adorm din nou şi aşa am trecut cu bine de a doua noapte.
Sâmbătă era ziua pe care o aşteptam cu nerăbdare pentru că se anunţa însorită. Când am ieşit din cort însă, cerul nu era complet senin. Dar oricum era mult mai bine decât în ziua anterioară şi promitea.
Planul zilei: Ineleţ. Citisem de atât de multe ori despre cătunul izolat la care poţi ajunge doar urcând scări, încât nerăbdarea mea crescuse la maxim. Abia aşteptam.
[Ineleţ este unul dintre cele 5 cătune care formează satul Scărişoara din comuna Cornereva, alături de: Cracu Mare, Crouri, Ţaţu şi Gura Iuţii.]
După ce luăm micul dejun la pensiune, o luăm uşor din loc. Găsim intrarea în traseu uşor. Este semnalizată de multele maşini parcate aici. Oare toţi turiştii de pe Valea Cernei merg azi în Ineleţ?
La scurt timp după ce intrăm în traseu, ajungem la celebrele scări. De departe nu par prea sigure dar de aproape mă conving că n-am de ce să-mi fac griji. Le lăsăm repede în urmă şi după un urcuş susţinut ieşim deasupra văii, pe care o putem admira în bătaia soarelui. Dacă jos zăpada lipseşte cu desăvîrşire, aici şi-a făcut apariţia şi face ca peisajul să strălucească sub cerul albastru.
Indicatorul de jos ne trimitea spre biserica din Ineleţ, iar pe măsură ce am urcat, am putut citi diferite rugăciuni inscripţionate în lemn. În plus, din loc în loc zăreai câte o băncuţă pe care să poţi poposi. Pentru cei de aici biserica a rămas centrul lucrurilor iar drumul spre ea nu este doar o călătorie fizică, ci şi una spirituală. Şi care loc ar fi mai potrivit pentru a-ţi aminti de Dumnezeu, dacă nu unul ca ăsta, aflat în mijlocul frumosului şi înconjurat de linişte.
Ajunşi la bisericuţă, meditaţia ne este întreruptă de zarva provocată de un grup mare aflat şi el în vizită. Era prea bine, prea linişte până acum, ca să nu ne grăbim să ne întoarcem la ea. Ne continuăm drumul la scurt timp, pentru a ajunge la şcoala satului şi la primele case. Construite direct în pantă, casele astea seamnă cu nişte brazi agăţaţi de munte. De neclintit, te fac să te miri că rămân drepte şi nemişcate. Mă gândesc la oamenii de aici, la vieţile lor şi îmi dau seama că toată viaţa lor fie urcă, fie coboară. Singurul loc în care calcă pe drept este în casă, dar cât timp petrece acolo un ţăran de fapt? Dealurile ăstea devin brusc o metaforă a vieţii in timp ce locul parcă păstrează o înţelepciune ancestrală.
În timp ce mă gândesc la toate astea lăsăm în urmă Ineleţul şi ne îndreptăm spre următorul cătun, Cracu Mare. Înainte de a intra în el însă, luăm o pauză de masă. Scurtă, pentru că frigul nu ne lasă să stăm în loc prea mult.
Continuăm apoi şi în curând zărim în depărtare un copil. Ne apropiem de el timid. Ne priveşte, zâmbeşte şi ne salută bucuros. Îl întrebăm dacă putem coborî pe acolo spre şosea şi ne confirmă. Pe unde merge şi el e direcţia. Îl urmăm deci, însă începe să alerge prin zăpadă. Are cu el o plasă de rafie jumate cât el, pe care o târâie grăbit prin zăpadă. În depărtare putem zări o femeie care îl aşteaptă. Când îi ajungem, îi întrebăm dacă locuiesc acolo. Da, fac parte din una din cele 4 familii rămase în Cracu Mare. Băiatul, Nicuşor, este unul din cei trei copii. La biserică merg tocmai la cea din Ineleţ, aflată la cel puţin o oră distanţă, unde se ţine slujba o dată la 2 săptămâni. Între timp am ajuns în dreptul casei lor, unde apar şi ceilalţi fraţi (o faţă şi un băiat). Aş mai fi întrebat multe, aş fi vrut să ştiu din ce trăiesc, cum trec peste iarnă, dacă au fost vreodată în oraş şi cam cât de mare este lumea lor? Simţeam însă că deja am pus multe întrebări şi nu vroiam să întru cu forţa în sufletele lor.
După ce le dăm "bună ziua" ne continuăm drumul. Iar la câteva minute după, ni se deschide în faţă o privelişte de zile mari. Din nou putem zări întreaga vale. Cum trăiesc oamenii ăştia cu frumosul la picioarele lor, atât de izolaţi... Oare se simt singuri? Sau îşi sunt suficienţi unii altora?
Începem imediat coborârea şi ne luăm elan. Suntem însă opriţi de lătratul unor câini, ce vin hotărât spre noi şi nu par deloc prietenoşi. Pentru o clipă îmi stă inima în loc, dar reuşim să îi lăsăm în urmă. Ajungem în vale la scurt timp după.
Se încheie astfel ziua în care am învăţat despre izolare şi solitudine, despre frumosul din simplitate şi ne-am amintit despre credinţa adânc înrădăcinată în conştiinta poporului nostru.
COLŢUL TEHNIC
Rezumatul zilei:
distanţă: 11.2 km
D+: 760m
timp: 4h15min
