Încă de anul trecut povesteam cu părinţii mei despre o tură în Făgăraş. Îşi doreau foarte mult să ajungă pe cel mai înalt vârf al României şi eram decişi să nu lăsăm să treacă încă un an. Aşadar pe la începutul verii am făcut un consiliu de familie în care am ales două weekenduri candidate: primele din luna august.
După ce am stabilit perioada, următorul pas a fost să alegem traseul. Acolo eu şi Rareş nu am intervenit deloc pentru că noi credeam că nu contează. Cortul îl poţi pune oriunde, deci vroiam doar să ştim locul şi ora de pornire (urma că noi să mergem din Cluj iar părinţii mei împreună cu fratele meu şi logodnica lui, din Braşov). Hotărârea a fost să urcăm pe cel mai scurt traseu, cel cu plecare de la Stâna lui Burnei, care urcă pe Valea Rea. Când am aflat eram convinsă în continuare că pentru noi nu contează, aşa că am acceptat fără să investighez deloc ce înseamnă.
Ei, poate v-aţi dat seama deja că traseul nu ne prea avantaja. Prima problema: distanţa. La o căutare pe Google Maps am aflat vestea: 7 ore din Cluj până la stână. Cât? 7 ore doar dus? Dintre care 2 pe un drum rău, neasfaltat? Iar apoi 7 înapoi? Şi tot drumul ăsta pentru un traseu de ... da, aţi ghicit, vreo 7 ore şi el? Nu ... nici nu se pune problema să stăm mai mult în maşină decât pe traseu. Bine, dar am zis deja că mergem, ce putem face? Păi singurul reper fix este că sâmbătă dimineaţă la ora 9 trebuie să fim la Stâna lui Burnei. În rest, putem face ce vrem.
Hai să deschidem o hartă să studiem problema. Dacă urcăm pe la Sâmbăta de Sus vineri? Pare că ieşim destul de aproape de vârf. Numa' că anul trecut doar am urcat până în creastă şi deja se acumulaseră cam 1500 de metri diferenţă de nivel. Iar acum o să avem şi bagaje mari. Dar dacă plecăm de la Bâlea? Până acolo facem vreo 3 ore jumate cu maşina, maxim 4, şi suntem deja la 2000. Da, asta pare cea mai bună variantă. Aşa facem!
Şi iată-ne vineri dis de dimineaţă, cu bagajele făcute, plecând din nou spre munte. Prima oprire: acelaşi Subway din Alba Iulia pe care îl vizitaserăm şi cu un weekend înainte. A doua: Bâlea. Încă e destul de devreme încât să nu fie aglomerat. Iar noi nu pierdem prea mult timpul oricum pe-acolo. Nu de alta, dar avem o treabă de făcut.
Planul pentru azi este destul de ambiţios: să trecem de Viştea şi să coborâm pe Valea Rea până la Iezerul Triunghiular, unde să campăm. De acolo, mâine la prima oră vrem să ne trezim şi să coboram fără bagaje pentru a-i întâmpina pe ai mei. Aşa putem face urcarea împreună iar la coborâre noi vom continua spre Bâlea, în timp ce ei se vor întoarce în vale. Mai complicat decât ne-am fi dorit, dar pare a fi un compromis bun parcă. Plus că asta înseamnă că vom petrece 3 zile în Făgăraş.
Să pornim deci. E încă dimineaţă şi răcoare la peste 2000 de metri, dar vremea se anunţă caniculară tot weekendul. Cât de rău poate fi? Răspunsul îl aflu peste câteva ore: foarte rău! În amiaza mare, pe creste, fără nici urmă de pom sau umbră, soarele devine crunt. Iar noi cărăm şi bagaje mari după noi. Singura scăpare pare a fi apusul, însă trebuie să mai aşteptăm o vreme.
Între timp încercăm să supravieţuim. Bem cât de multă apă putem şi acoperim distanţă. După ce trecem de indicatorul spre cabana Podragu, întâlnim doi băieţi care ne întreabă unde mergem. Le explicăm şi ne anunţă că mai avem muuuuult. Şi că trebe să urcăm şi Viştea. O mai fi mult, dar nu cât a fost până acum. E deja spre 4 după-amiază şi noi tot mergem de dimineaţă, fără să fi luat prea multe pauze. Iar Viştea ştim sigur că e "după colţ", că doar am mai fost pe-aici.
Urcarea pe vârf o facem cu greu. Pe scurt, suntem frânţi. Abia aşteptăm să punem cortul şi să ne întindem. Mie nici mâncare parcă nu-mi mai trebuie. Dar o baie în lac, scurtă de tot, cât să scap de sudoarea zilei ... aia da. Pentru aia mai găsesc puţină energie.
Când începem în sfârşit coborârea, depăşim o familie formată din părinţi şi 2 copii, ce înaintează cu greu. Când ne apropiem înţelegem şi motivul: fetiţa are sandale de oraş. Abia se târăşte săraca. Au toate şansele să îi prindă noaptea până jos. Numai să ajungă cu bine, chiar dacă noaptea.
Noi ne continuăm drumul şi în jumătate de oră suntem la lac. Ce lungă a fost ziua asta... am crezut că nu mai vine momentul în care dau rucsacul jos. Să îl arunc pe jos de supărare, nu alta! În jurul lacului sunt mai multe corturi, iar câteva dintre ele ale unui grup. Imediat ce le zăresc mi se aprinde un bec în cap: pericol! După experienţa de săptămâna trecută din Retezat, nu mai campez eu în apropiere de grupuri. Ce contează că acolo e izvorul, că doar mergem o dată şi gata. Să fugim deci!
Ne găsim un loc destul de departe cât să fiu mulţumită şi începem să ridicăm cortul. Când suntem în toiul acţiunii, de la cortul din apropiere ne auzim mustrări dintr-o dată. Un căţel mic ... dar mic ... ne latră cu spor. Îl întreb frumos ce vrea, dar el nu şi nu! Adevărul e că nu prea îl iau eu în serios. Când iese stăpânul să îl cheme "acasă" îl întrebăm cum îl cheamă. Răspunsul: Pix. Da, are sens. I se potriveşte. În final se plictiseşte săracul văzând că nu prea îi acordăm noi atenţie şi îşi vede de ale lui.
Iar noi încercăm să terminăm cât mai repede cu treaba ca să putem dormi. Fac şi duşul visat în râul din apropiere iar apoi înfulec repede ceva. Conservele alea bune, luate special pentru momente ca ăsta le-am uitat acasă bineînţeles. Dar avem alternative, nu mă plâng. Iar mâine vom fi reaprovizionaţi pentru a completa lipsurile. O dată mâncaţi, ne mai rămâne un singur lucru de făcut: dormit. Vai cât am aşteptat momentul. N-aş putea să vă spun cât îmi ia să adorm, dar cred că e o chestiune de secunde. Demult n-am mai fost aşa de obosită.
Va urma...
