Mai sunt câteva luni până când îl vom cunoaște pe fiul nostru. Între timp însă profit de faptul că mă pot mișca încă și căutăm să facem câte o drumeție ușoară în weekenduri. Durata maximă de efort a scăzut vertiginos și e acum la vreo 3 ore. Asta dacă vreau să mă simt confortabil.
Pe Piatra Secuiului am hotărât să mergem vineri seara doar, când Rareș a anunțat și pe grupul de discuții CAR. Știam că e pe ultima sută de metri, dar spre surprinderea mea ni s-a alăturat și Alex, masterand la geografie care s-a dovedit a fi o companie super plăcută.
Sâmbătă dimineață a fost una din zilele alea în care te trezești și totul e schimbat. Ninsese și dealurile erau pudrate în alb. M-am întrebat dacă nu o să fie vânt pe sus, având în vedere că ești destul de expus o dată urcat, dar a rămas să decidem la fața locului dacă urcăm pe piatră sau alegem un traseu pe versantul opus, împădurit aproape complet.
Am rămas însă la planul inițial pentru că vântul nu părea să se arate. Și am pornit voinicește la deal, în ritm de gravidă, bineînțeles. Iubesc aerul rece și mirosul de iarnă. Sunt un om al frigului, cred că v-am mai zis.
Plimbarea a fost exact ce aveam nevoie să simt puțin gustul libertății și să mă aerisesc. Albul care ne înconjura părea că a fost aici dintotdeauna și că a pătruns în adâncul naturii pentru ca acum să facă parte din ea. Era greu să îți imaginezi satul Rimetea altfel.
Am încheiat ziua apoteotic cu o ciorbă fierbinte bine meritată.
