Suntem pe creasta Munților Rodnei când eu și Rareș dezbatem frecvența ideală de mers pe munte. Îi zic inițial că parcă totuși nu aș mai merge chiar atât de des ca înainte să avem copii, parcă aș fi ok să merg câteva weekenduri într-o vară. Unul pe lună poate? El îmi zice că i se pare puțin. Începem apoi să ne gândim ce munți ne-ar plăcea să vedem vara: Rodnei în iunie, apoi Retezat, Făgăraș, ideal și Bucegi, Crai. Da, avem nevoie de mai multe weekenduri într-o vară.
Viața noastră s-a schimbat enorm în ultimii ani. Fiecare moment în care ne aflăm pe creastă e excepția, comparativ cu înainte când era regula. Urc sus și încerc să îmi dau seama ce simt. E dor? E bucurie? E confuzie? Pășesc pe creastă și în timp ce respir aerul curat îmi amintesc cuvintele unei prietene: parcă atunci când ești sus, nu lași în urmă doar gălăgia. Parcă totul e mai curat, inclusiv oamenii. Muntele e loc de meditație pentru mine, e locul în care mă întâlnesc cu sufletu-mi dezgolit, în care mă uit în mine și mă întreb cu adevărat: cum mai ești? Și indiferent de răspuns, în drum spre casă întotdeauna sunt puțin mai bine.
Mi-am dorit să mergem și anul ăsta pe munte doar noi, după ce anul trecut a fost prima oară când am făcut-o. E cel mai frumos cadou pe care mi l-aș putea dori de ziua mea.
Am pornit de dimineață știind că băieții sunt bine, că o să aibă o zi frumoasă alături de bunica și verișoara lor. În timp ce ne aflam la poalele munților și vedeam denumirile satelor care altădată îmi erau atât de familiare, se trezeau în mine sentimente vechi, uitate. Din alte timpuri. Urma să petrecem o zi pe munte, împreună.
Singură mea grijă era cea a câinilor, o problemă pe care am avut-o dintotdeauna.Mi-e frică de ei, mi-e cu adevărat frică și urăsc momentul ăla în care o haită vine alergând spre noi. Mi se pare că sunt imprevizibili, parcă nici în ciobani nu am încredere că o să ne protejeze și nu înțeleg de ce trebuie să fie pe poteci. Nu am scăpat nici de data asta de experiență, bineînțeles.
Am sperat să găsim rhododendroni dar nu ne-am pus fericirea în asta. Când i-am întâlnit ne-au făcut ziua mai frumoasă. Dar ar fi fost și fără ei. Au studiat fiecare vârf, ne-am amintit toate turele pe care le-am făcut în zonă, fiecare cu traseul ei. Ne-am amintit cu ce oameni am fost de fiecare dată și întâmplări diverse.
Am stat cu Rareș în creastă cu Ineul la picioarele noastre și ne-am mâncat prânzul în tihnă. M-am sprijinit pe el și m-am bucurat să fim acolo noi, împreună. Rareș a făcut multe fotografii, nu s-a dat cu spf și s-a ars și mi-a zis înainte de fiecare urcare (când eu mă plângeam într-un mare fel) că e super ușoară și imediat o facem. FIX ca pe vremuri.
A fost o zi plină, o zi în vara noastră care va rămâne în amintirile noastre. La final am mâncat o ciorbă bună la Alpina Blazna și am pornit spre băieții noștri.
