Maratonul Apuseni il asteptam inca de anul trecut, cand am fost voluntar pe Vf. Pietrele Marunte. In timp ce incurajam participantii, mi-am promis ca nu o sa ratez urmatoarea editie. E frumos si pe margine, e placut sa ajuti, sa te implici, insa senzatia pe care o ai atunci cand esti concurent e incomparabil mai frumoasa.
Inscrisi de ceva vreme, impreuna cu Rares asteptam cu nerabdare si teama in acelasi timp ziua concursului. Pentru el urma sa fie primul semimaraton oficial, in cadrul unui concurs. Eu mai participasem la el acum 2 ani si stiam ce ne asteapta. Diferenta de nivel adaugata intre timp nu era nici ea prea reconfortanta.
Cristina si Luminita, colegele mele de apartament, urmau sa fie voluntare pe traseul de cros. Desi nu sunt alergatoare si nu au mai fost la un eveniment similar, speram sa le placa atmosfera, comunitatea, evenimentul in sine.
Si uite-asa, impreuna cu fetele si Rares, iata-ne pornind spre statiune in dimineata de dinaintea concursului. O data ajunsi, ne ridicam kiturile iar fetele sunt preluate de Anca. Dupa ce primesc instructajul, se indreapta catre punctul de control de pe traseul de cros.
Fiind organizat de C.A.R., ne intalnim cu multi cunoscuti iar povestile fac timpul sa zboare. Nu stiu cum, dar imediat se face ora 9, ora la care se da startul maratonului. Ii incurajam pe cei care au ales proba lunga si emotiile cresc si mai mult.
© Catalin Grigoriu
Mergem apoi sa ne schimbam in hainele de concurs, inca o tura de povesti, facem o incalzire scurta si in curand suntem la start. Incepe numaratoarea inversa: 10, 9 .... 3, 2, 1 : START !
Stiam din profilul traseului ca pana la km ~6,5 e mai mult urcare si planul nostru era sa alergam foarte incet. Asa ca o luam incetisor la deal. Trecem de Vf. Buscat, urmeaza Pietrele Marunte si ... incepe coborarea. Coborarea este abrupta iar cararea cam ingusta. Depasesc cateva persoane si il pierd pe Rares. Continui intr-un ritm putin mai lent si sper ca ma va ajunge pe prima urcare. O face mai repede. Dupa ce iesim din padure in sfarsit ni se arata peisajul tipic apusean, cu pajisti si case din paie. Asa, sa tot alergi.
© Igritan Alin
Urmatorii kilometri trec foarte repede si dupa ce mai urcam un deal si il coboram ( din nou foarte abrupt ) , ajungem la ultima urcare inainte de finish, lunga de 4km. 4km n-ar fi asa de mult daca ar fi la inceput, dar dupa altii 17 sunt extrem de lungi. Stiam de acum 2 ani ca nu mai pot alerga desi panta nu e extrem de abrupta ( fals plat, cum ar zice Rares, cu accent pe fals ). Ii propun lui Rares sa incercam sa facem sprinturi de cate 100 de m. Ni se alatura inca un concurent. Cu chiu cu vai trec sutele de metri, pentru ca numaratoarea nu se mai face in km. Acum simt fiecare metru. Pentru mine asta e cea mai grea parte a concursului. Mi se pare ca e un test psihic mai mult decat fizic. Ai parcurs mare parte a traseului, mai ai foarte putin, finish-ul pare atat de aproape ... dar e o iluzie. Mai ai o jumatate de ora de urcat, timp in care muschii iti striga sa te opresti iar mintea iti tot repeta ca esti foarte foarte aproape.
Dar in final auzi muzica, incep sa fie tot mai multi oameni pe traseu care iti promit ca nu mai sunt decat cateva sute de metri si ii crezi. Si imediat chiar ajungi ... si treci de finish. Si ai sentimentul ca ai reusit, sentimentul ca ai trait o viata in 2 ore jumate si ca ti-ai depasit limitele.
Timp final: 2h 37min, locul 13 la categorie.
Am incheiat aventura cu o portie de gulas la ceaun.
Iti dai seama cat de frumos a fost atunci cand nu te opresti din a povesti despre asta. A doua zi inca schimbam impresii cu Rares despre diferite portiuni ale traseului, despre atmosfera, oameni, ce am simtit si cum am trait fiecare totul. Desi rupti amandoi, toate astea l-au facut sa spuna ca vrea si la anu'. Au urmat doua zile de relaxare pe Valea Posegii, zile presarate cu jocuri, povesti, slanina facuta la foc, citit si dormit, cu alte cuvinte zile dedicate recuperarii :)
Inchei cu un rezumat video al semimaratonului nostru:
