E aproape 6 dimineaţa iar noi ne aflăm deja pe prima urcare. Azi vom face două zile în una iar când Florin a venit cu ideea să plecăm la prima oră, am acceptat pe loc propunerea. Aşa o să mergem pe răcoare cel puţin câteva ore.
Acum urcăm pe acelaşi traseu pe care am urcat şi aseară când am mers să vedem apusul. Însă de data asta e abia începutul. Nu mă deranjează deloc pentru că ştiu că va fi cea mai frumoasă zi. La amiază vom ajunge la refugiul Lagazuoi, iar acolo eşti înconjurat de grupe ale Dolomitilor din toate părţile. Ştiu pentru că am fost în zonă şi anul trecut când am urcat pe via ferrata. Când am ajuns sus nu mai ştiam unde să mă uit. Aş fi vrut să mă pot uita în toate direcţiile în acelaşi timp. Iar azi vom fi din nou acolo .... Abia aştept!
După urcarea iniţială destul de scurtă, urmăm un drum ce urcă alene spre munte. Lumina este blândă şi dă strălucire împrejurimilor. Înaintăm agale în timp ce povestim diverse. Ne oprim brusc însă când vedem o marmotă întinsă la soare. Apoi o zărim şi pe a doua şi în final pe toate cele 4. O familie întreagă de marmote pare să îşi facă siesta de dimineaţă chiar în faţa noastră. Ne oprim să le admirăm o vreme, în timp ce ne imaginăm cum ar fi să scuturăm una şi să îi scape o Milka. Mmmm.... ce fain ar fi!
Continuăm apoi pentru că avem cale lungă. Liniştea văii este alungată când trece o maşină în trombă. Când se apropie de noi Florin recunoaşte şoferul. L-a văzut de dimineaţă pe lângă refugiu. Pare-se că cei doi oameni din spate nu prea au chef de efort azi şi au ales o altă variantă.
Ne bucurăm când se îndepărtează şi liniştea se instalează din nou. Mai târziu ajungem la indicatorul care ne trimite drept în sus pe versantul din stânga. De-acum treaba devine serioasă. Înainte să luăm urcarea în piept însă, hai mai bine să facem o pauză de masă. Nu am mâncat mare lucru azi şi avem nevoie de resurse.
După, o luăm din nou la pas. Panta este destul de abruptă însă răcoarea şi umbra fac o diferenţa uriaşă. Tot stând la poveşti nici nu ne dăm seama când ne apropiem de finalul ei şi ieşim în soare.
Imediat după ajungem în Forecella Del Lago(2486m) şi totul se schimbă. Ne aflăm între 2 pereţi ai unui zid natural de piatră. În spate zărim valea de pe care am venit iar înainte, undeva sus, refugiul Lagazuoi. Sub noi se află hăul iar la capătul lui se zăreşte lacul Lagazuoi. Şaua asta e de fapt o fereastră secretă spre frumos. Am senzaţia că suntem mari exploratori, ce descoperă pentru prima oară locurile şi frumuseţea lor. Şi deşi ştiu că probabil trec pe aici sute de oameni zilnic, parcă frumosul asta mi se dezvăluie doar mie. Sau poate mi se dezvăluie într-un fel anume, pentru că trece prin percepţia mea iar eu am impresia că e un secret pe care doar eu îl ştiu.
Mă bucur de coborârea spre lac ca un copil mic. Serpentinele taie grohotisul şi pe alocuri au fost amenajate cu buşteni. Probabil că altfel s-ar fi surpat. Coborârea este atât de abruptă, că în 2 timpi şi 3 mişcări suntem aproape de lac. Însă nu coborâm până la el, ci cotim stânga, pe curbă de nivel, spre refugiu. În jurul orei 11 ne întrebăm cât ne mai ia până sus. Negociem între 20 de minute şi o jumătate de oră, fără să bănuim măcar că va dura mai mult de o oră în realitate. Urcarea o facem în soare de data asta şi suntem lihniţi.
Când ajungem la cabană, nu ştiu ce să fac prima oară: să admir peisajul? să mănânc? să mă odihnesc? Mă învârt o vreme că un titirez până ce reuşesc să mă calmez şi intru în cabană. Aici aflu că masa se serveşte abia peste o jumătate de oră. Nu mai aştept atât. O să mănânc din rucsac iar de la bar mă servesc cu un capuccino şi un ştrudel cu mere. Perfect!
Masa o savurăm în timp ce admirăm peisajul. Şi tot stând noi aşa, fără nici o grijă, nici nu ne dăm seama când zboară timpul. Trece mai bine de o oră până când ne pornim iar.
În mod normal, cea de-a 3-a zi de pe Alta Via 1 se opreşte aici. Însă cum noi n-am mai găsit cazare (şi pot să înţeleg de ce e bătaie pe locul ăsta), vom continua.
Coborâm înapoi o vreme iar apoi cotim dreapta. Traseul nu este şi drumul cel mai scurt spre obiectivul nostru final: refugiul Nuvolau. Am putea coborî direct în Pasul Falzarego şi de acolo să urcăm spre refugiu. Dar nu ne lăsăm noi aşa uşor. Vrem să parcurgem traseul aşa cum a fost gândit, pentru că probabil duce în locuri de vis. Şi chiar nu vrem să ratăm nimic!
Aşa că nu ne descurajăm deloc când o doamna mai în vârstă ne explică de ce ar trebui să coborâm direct în pas, pentru că altfel ocolim destul de mult. Studiem apoi harta şi înţelegem că are dreptate. Dar dacă aşa e traseul, aşa mergem.
În şaua Travenanzes suntem confuzi si băieţii se pun pe studiat harta. Decizia unanimă este să mergem pe vale în jos iar eu mă bucur pentru că este atât de frumos ... Valea asta întrece toate peisajele dolomitice văzute în aventura noastră de până acum. Şi îmi doresc să petrecem cât mai mult timp în mijlocul ei.
Păşim deci agale pe ea, oprindu-ne la fiecare pas să mai facem o fotografie. Ştiu, e acelaşi peisaj, dar parcă din unghiul ăsta e şi mai frumos. Rareş intră în alertă însă când vede că tot coborâm. Imediat ce ne realimentăm cu apă trec pe lângă noi două fete care pare că ştiu ce fac. Hotărâm să le întrebăm unde duce traseul pe care suntem acum şi ce să vezi: nu-i bine. Trebuie să ne întoarcem. Bine că nu am coborât mai mult ... deja suntem obosiţi şi simt urcuşul de azi în picioare. Pe de altă parte nici nu regret faptul că am petrecut mai mult timp pe valea asta (Travenanzes se cheamă).
Facem cale întoarsă şi în mai puţin de 15 minute suntem înapoi la ultima intersecţie. Reveniţi pe drumul cel bun ne îndreptăm spre ceea ce credem noi că e un refugiu galben. De fapt este un cort The North Face, ce aparţine organizatorilor cursei "Lavaredo Ultra Trail". Nu ştiam că traseul trece pe aici. Şi noi avem un român, pe Robert Hajnal. Când ne apropiem însă şi vedem alergătorii ne dăm seama că probabil că a trecut deja. Nu de alta dar el e în fruntea plutonului.
Pe traseul comun cu cel al cursei studiem cu atenţie alergătorii. Majoritatea par extenuaţi şi ne întrebăm ce kilometru e. Aflăm de la un fotograf din organizare că e kilometrul 100 din cei 120 în total. Iar startul cursei s-a dat în seara anterioară, la ora 11. Acum au cam 17 ore de alergare şi îi mai aşteaptă cel puţin urcarea până la Nuvolau. De aia ştim noi sigur, în rest, cine ştie ce mai urmează.
Ne despărţim nu fără părere de rău de alergătorii noştri (da, între timp ne-am şi ataşat de ei) pentru a coborî mai direct spre şosea. După ce o traversăm şi intrăm pe pajişte, ne oprim. Se cuvine să luăm o nouă pauză. Iar aici încep din nou să apară alegătorii.
Toţi ne resimţim picioarele şi ne descălţăm să ne răcorim în râu. Apa e aşa de rece însă încât nu putem sta în ea mai mult de câteva secunde. Cu toate astea efectele sunt miraculoase, pentru că după chiar nu mă mai dor picioarele la fel de tare.
Începem urcarea în trombă, aproape în alergare uşoară. Glumesc, desigur. Pornim uşor la deal şi încercăm să găsim la fiecare pas motive să ne oprim. Mai precis eu încerc. Ba le fac loc alergătorilor, ba mă opresc să văd dacă mai vine vreunul, ba mă uit înapoi în vale, ba mă uit la cer şi mă întreb dacă o să ne prindă ploaia. Ce mai, sunt expertă la eschivat.
Ajută şi faptul că atenţia îmi este distrasă de către alergătorii care trec pe lângă noi încontinuu. Ba chiar intrăm în vorbă cu un francez care este de-a dreptul terminat. Are vreo 18 ore de la start şi speră să termine în cel mult 22. Oricum e sigur că rezultatul final va fi mai slab decât anul trecut când a terminat în 18 ore tot concursul. E interesant cum adună la un loc oameni din toată Europa un concurs ca ăsta. Îmi place să îi studiez şi nu doar o dată mă regăsesc căutând ţara de origine pe numărul de concurs ca apoi să verific dacă trăsăturile li se potrivesc cu ideile mele despre oamenii din locurile respective.
Tot aşa studiind şi povestind, ajungem la cabana Averau. Între timp norii negri s-au adunat vijelioşi deasupra noastră şi prevestesc furtună. Ne întrebăm dacă o să scăpăm neplouati. Norocul nostru este că de la Averau până la Nuvolau sunt doar vreo 20 de minute. Nu mai zăbovim şi ajungem pe la ora 18, la fix pentru cină.
Fiind în vârf de munte, facilităţile tind spre 0. E prima cabană din Dolomiţi care aduce mult cu una din munţii noştri. Apă curentă nu este iar paturile sunt priciuri de fapt. Cu toate astea meniul este destul de divers şi pastele de la cină delicioase.
În cabană întâlnim un italian care parcurge şi el singur Alta Via 1. Stă în aceeaşi cameră cu noi şi după ce facem cunoştinţă conversaţia se leagă şi ajungem să povestim toată seara. Ba chiar băieţii până destul de târziu. Eu cedez înaintea lor şi merg la somn. Să cunosc oameni noi, din diferite ţări, fiecare cu povestea lui ... ăsta e unul din motivele pentru care călătoresc. Şi în acelaşi timp cred că asta e unul din lucrurile care fac diferenţa între o vacanţă şi o călătorie. În timp începi să vezi tipare şi inevitabil să îţi creezi o vedere de ansamblu asupra întregii lumi.
A doua zi ne trezim din nou devreme. Vrem să vedem răsăritul şi apoi să începem coborârea spre Cortina D'Ampezzo. Vremea nu se anunţă deloc bună şi trebuie neapărat să ajungem la maşină, pentru că seara zburăm spre casă din Bergamo.
Cele mai frumoase peisaje pe munte sunt atunci când vremea e instabilă. Nu când totul e perfect şi pleci de acasă convins că nu te va atinge nici un strop de ploaie. Nu. Ca şi cum ai primi un premiu pentru curajul de care dai dovadă, cele mai frumoase peisaje sunt când se anunţă ploi, sau chiar pleci pe ploaie din start. Aşa se întâmplă şi în dimineaţa asta. Norii plutesc în aer, vremea este închisă, iar peisajul este incredibil. Nu ne mai săturăm să studiem fiecare mişcare a norilor, fiecare creastă care apare şi dispare, fiecare culoare nouă pe care o descoperim.
În final pornim însă şi bine facem pentru că imediat ce ne dăm jos de pe creastă începe ploaia. Mocăneşte, cu stropi mari, începe hotărâtă din prima. Şi nu se mai opreşte până când ajungem la maşină, 3 ore jumate mai târziu. Suntem uzi până la piele, complet. Dar ce mai contează? Cum am putea să ne supărăm pe asta după zilele trecute. Simt că am primit un dar: vremea ideală exact când am fost noi acolo.
Dacă dimineaţă ne-am trezit în mijlocul Dolomitilor şi am văzut răsăritul din vârf de munte, seara ne găseşte în aeroport iar noaptea ne prinde înapoi acasă, în Cluj. Concluzia e clară: abia aştept să repetăm experienţa.
