Mă inscrisesem la Ciucaș X3 când încă eram însărcinată cu gândul că va fi trecut suficient timp să pot alerga din nou. Cu toate astea nu eram hotărâtă să merg. Condiția mea fizică e încă departe de ce era înainte și nu trecuse nici o săptămână de când ne-am întors din Norvegia.
Am decis în final să merg. De dor de munte și de creste în special. Se lega prea bine de drumul spre Brașov pe care oricum vroiam să îl facem weekendul ăsta. Și îmi era clar că simplul fapt că voi termina cursa îmi va fi mai mult decât suficient.
A trecut atât de mult timp de când n-am mai alergat distanța asta. Nu știam la ce să mă aștept, cum o să-mi reacționeze organismul. Speram să compensez prin ritmul mai lent (sau lipsa totală de ritm după spusele lui Rareș). Oricum nu conta rezultatul. Mi-am propus să mă bucur de natură, să respir muntele și să încerc să valorific fiecare moment.
Startul s-a dat la ora 10 iar eu am plecat din partea din spate a plutonului. Chiar râdeam înainte că eu pot merge la 10:05 pe-acolo că oricum durează până încep cei din urmă să alerge. Urcarea am făcut-o încet dar spre uimirea mea constant. A fost prima dată când am fost atât de în urmă și am văzut persoane care efectiv se opreau pe urcări fie pentru că nu mai puteau fie pentru că vroiau să admire peisajul (sau amandoua). Eu în schimb am tot urcat cu singură pauză în punctul de hidratare. Ba chiar uneori aș fi mers mai repede însă se creau ambuteiaje și nu aveam cum să depășesc. Mai mai să mă supăr că îmi stricau timpul ceilalți. Ah, da, nu v-am zis. Planul era să termin în mai puțin de 4 ore.
Când am ajuns pe creastă, înainte de a atinge punctul cel mai înalt al traseului, vârful Grohotiș, aerul rarefiat dădea deja strălucirea specifică peisajului aflat la picioarele noastre. Cât mă mai bucuram să fiu acolo ... Sigur că nu fără să îmi fac griji pentru Victor. O fi bine, o fi dormit, mâncat? Oare ce face? (#viatademama)
Foto credit: Victor Grigore
Când în final a început coborârea pe care mă bazam eu că o să zboare kilometrii, surpriză: m-a luat durerea într-o parte. Asta treabă. Aleargă dacă poți. Încet, încercând să sar cât mai puțin, am sperat că trece până la urmă. Și a trecut, însă imediat după a venit o nouă provocare: coborârea de la Cabana Ciucaș. Pe scurt, e super abruptă și îți solicită mușchii tare. Asta n-ar fi așa o problemă mare, că o faci, n-o fi ea nici prima, nici ultima. Ce mă îngrijora era faptul că știam că mai urmează o urcare și alternanța asta între urcat și coborât te cam predispune la cârcei. Și chiar nu aveam nevoie de unul.
Foto credit: Cornel - Fisheye.ro.
Încet încet însă am dovedit și urcarea spre Cabana Muntele Roșu iar de acolo cursa era ca și terminată. Mai aveam doar coborâre până la finish. Și în timp ce îi parcurgeam îmi spuneam că așa trebuie să fie profilul unei curse montane: cu un final ce coboară lin, așa încât să nu mai fie nevoie de efort din partea ta. Singurul lucru pe care trebuia să îl fac era să dau drumul picioarelor.
Înainte cu 3 km i-am scris lui Rareș că ajung și că aș vrea să trec linia de finish cu Victor în brațe. Numa' când îmi imaginam momentul mă apuca plânsu'. Abia așteptăm, ce să mai. Și așa alergam eu învingătoare până când, la finish ce să vezi: puștiu' dormea dus în brațele lu' taică-su. Eu de trezit n-aveam de gând să-l trezesc așa că am trecut linia de finish fără Victoraș, mi-am luat în primire medalia și m-am dus repede să aflu cum a fost în lipsa mea.
Ce a însemnat Ciucaș X3 pentru mine? A însemnat primul concurs de când am născut (să tot fie 1 an de când am alergat la VMT), a însemnat un traseu nou (pe o parte din el nu mai fusesem niciodată) și mai ales bucuria de a fi pe munte.
Timp final: 3:35h
