când iarna face pe nebuna

Uneori când prognoza meteo te avertizează că vremea o să fie urâtă, chiar aşa o să fie. Şi când alegi să o ignori şi să pleci în tură în ciuda faptului că soarele nu promite să se arate nici măcar o clipă, ai o singură opţiune: să îţi asumi decizia.

Weekendul care tocmai s-a încheiat am ales ca destinaţie Vârful Heniul Mare din Munţii Bârgăului. Cum aveam drum în Bistriţa iar prietenii noştri de acolo plănuiau să urce, la invitaţia lor am decis să ne alăturăm grupului. Dacă stau să mă gândesc, pentru mine a fost suficient să îmi spună Rareş că ar vrea să mergem. Tot ce mai trebuia să ştiu erau ora şi locul de întâlnire. Faptul că mergeam pe munte alături de oameni faini pe care îi vedem destul de rar era mai mult decât suficient.

Cu toate astea nu mă aşteptam să fie atât de mulţi alţi nebuni. Mai exact, încă 21 pe lângă mine şi Rareş. Atâţia ne-am adunat duminică dimineaţă la ora 8, pe un vânt care parcă vroia să ne trimită înapoi acasă. Era aşa de frig că în timp ce îi aşteptam pe ceilalţi să apară, am fugit repede în maşină pentru că nu mai rezistam.

Frig frig, dar şi eu eram hotărâtă să mă lupt cu el. Ca să fiu sigură că o să am câştig de cauză, mi-am luat jumătate de dulap pe mine. Şi pe lângă am mai pus câteva haine în rucsac.

prietena mea

După ce lăsăm o parte din maşini în Prundu Bârgăului, unde vom coborî, pornim către Mijlocenii Bârgăului. Aici ne pregătim repede de plecare şi pornim agale pe un drum forestier. Bucuroşi să ne revedem, poveştile încep să curgă.

Îmi amintesc de data trecută când am fost în munţii Bârgăului, tot într-o tură organizată de Adi. De fapt atunci a fost prima mea tură cu Clubul Alpin Român iar urcarea pe Heniu am făcut-o într-o zi de duminică, după ce sâmbătă parcuseserăm peste 30 de km. Atunci am subestimat vârful de "doar" 1611m, fiind convinsă că o să fie tură uşoară. Spre finalul zilei, în timp ce traversam o pădure deasă pe coborâre, au început să apară lozinci ca: "Heniu, o dată-n viaţă", sau: "Heniu, loc pentru adus duşmanii".

Fiind un munte mai puţin popular, este şi mai puţin marcat. Băieţii ne povestesc cum de curând s-a amenajat un traseu marcat cu bandă albastră. Aşa că nu sunt surprinsă când ne oprim în mijlocul drumului şi Adi ne arată că trebuie să cotim stânga pentru a urca direct în sus.

valea bârgăului văzută de sus

Pe o pantă înclinată pornim în şir indian. Imediat ce câştigăm puţină diferenţă de nivel, putem vedea în urma noastră satele de pe Valea Bârgăului. Totodată vântul începe să prindă putere. Jos speram că o să mergem în mare parte prin pădure şi o să fim feriţi, însă traseul nostru traversează poieni şi şei, unde suntem complet expuşi. Aşa că dacă la început îl mai simţim din când în când, la nici 2 ore de la plecare suntem complet la mila lui. Zgomotul puternic ne arată că aici el este stăpânul şi îmi aminteşte de un vers studiat în şcoală: "Prin vulturi vântul viu vuia". Mai târziu de vorbit între noi nu se mai pune problema, pentru că pur şi simplu nu ne putem auzi şi sunt nevoită ca la fiecare rafală să mă întorc cu spatele către vânt şi să mă sprijin în beţe ca să nu mă doboare. În plus, fiind atât de mulţi, şansele să avem exact acelaşi ritm sunt mici. Şi cum statul pe loc nu e o opţiune ne separăm în 2 grupuri.

La nici 30 de minute de vârf ne oprim pentru a evalua situaţia. Decidem să continuăm în speranţa că o să putem intra în clădirea releului, la căldură, pentru a-i putea aştepta şi pe ceilalţi. Oricum ar fi, situaţia este sub control pentru că în grupul din spate se află şi Adi care ştie ce face.

Reîncepem lupta cu vântul hotărâţi să o câştigăm, însă ceva se întâmplă şi în jurul nostru se face linişte. Intrăm în pădure. Ne putem auzi din nou. Ridic ochii şi zăresc brazii acoperiţi de promoroacă. Wow, parcă suntem în Narnia. Cu toţii ne simţim de parcă ne-am trezit brusc în mijlocul unei poveşti din care nu mai vrem să ieşim. Pasul devine mai leneş acum. Nu ne mai grăbim. E ciudat cum iubesc atât de mult pădurea dar parcă e prima oară când o văd în ipostaza asta. Am mai văzut-o albă, însă nu aşa. Nu atât de încărcată şi de nemişcată parcă. Pentru momentul ăsta şi atât a meritat efortul de azi.

Ajunşi la releu, băieţii stau în faţa uşii. Au bătut dar nu răspunde nimeni. Asta înseamnă că o să coboram direct? De stat mult într-un loc nu putem, deci nu avem prea multe opţiuni. Şirul gândurilor îmi este întrerupt de Călin, care ne spune că încearcă să dea un telefon. Partea de conversaţie pe care o auzim noi se desfăşoară cam aşa:

-Salut Vasile, ce faci? Aha. Auzi, eşti acasă sau la muncă? A, la muncă? Păi nu cobori să ne slobozi şi pe noi că suntem jos îngheţaţi de frig?

Şi uite-aşa apar zâmbetele pe feţele noastre în timp ce intrăm la căldură. Instalaţi în sala de mese, ne dezgheţăm treptat şi ne dăm seama cât de foame ne e. În timp ce luăm masa, soseşte şi o oală de ceai care e uşor de ghicit că e exact ce avem nevoie.

Între timp grupul din urmă încă nu a ajuns. Călin a vorbit cu Adi la telefon şi estimează că sunt la o oră în urma noastră, ceea ce se dovedeşte a fi destul de precis. Sosesc şi ei îngheţaţi şi parcurg aceleaşi etape ca şi noi. Gabriela, şi ea sosită acum clasifică fiecare obiect de îmbrăcăminte că fiind îngheţat în timp ce îl dă jos. Ne povesteşte supărată cum e în prima ei tură cu Adi şi el nu a avertizat-o că o să fie greu. Ba dimpotrivă, a zis că o să fie uşor! Culmea este că eu nu am fost niciodată într-o tură uşoară cu Adi. Ne distrăm copios pe seama situaţiei.

Când vine momentul să părăsim clădirea releului îmi dau seama că îmi e cam groază să ies din nou în frig. Pun iar mormanul de haine pe mine şi îmi fac curaj. Însă trecerea o fac destul de lin pentru că spre bucuria mea nu e vânt. Acum că suntem cu toţii, ne adunăm pentru poza de grup.

Şi gata, pornim către Prund. Coborârea o vom face direct în jos, pe sub stâlpii telecabinei. Aici, nămeţi. Rând pe rând pornim către vale ba rostogol, ba ca pe tobogan sau din trântă în trântă. Ne simţim din nou copii.

Distracţia se termină însă când întâlnim râul Secu şi suntem nevoiţi să găsim o cale pe maginea lui. În una din trecerile peste el, cineva în faţa mea cade complet în apă. Se ridică şi pare să fie bine. Acum cu atât mai mult suntem concentraţi pe fiecare pas.

Dar nici asta nu ţine foarte mult şi ajungem la capătul de jos al telecabinei. Pe finalul zilei intrăm în Prundu Bârgăului, îndreptându-ne spre locul unde am lăsat o parte din maşini. Aici drumurile noastre se despart şi o luăm încet către Cluj, bucuroşi că ne-am revăzut şi că am trăit aşa o experienţă frumoasă împreună. A fost o zi atât de intensă încât începutul ei pare foarte departe.