Ne-am hotărât să plecăm spre Herculane cu vreo 3 zile înainte abia. Deşi aveam înaintea noastră 5 zile întregi libere, un vis pe care reuşim să îl împlinim de regulă cu multe calcule făcute anterior şi cu sacrificiul câtorva zile preţioase de concediu, de data asta nu ne-am organizat din timp. Ultima perioadă a fost puţin aglomerată pentru noi şi nu ne-a rămas nici măcar energia de organiza ceva. Bine, de stat acasă oricum nu se punea problema. Undeva tot trebuia să mergem.
Iniţial ne gândeam la Bucegi. Dar am sunat la Mălăieşti cu vreo 3 săptămâni înainte şi nu mai aveau locuri. Apoi i-a venit lui Rareş ideea să mergem cu cortul pe undeva. Nu mai fuseserăm niciodată iarna, dar ăsta era un detaliu care pălea repede în faţa libertăţii pe care o aducea la pachet. Brusc, puteam să mergem oriunde, oricând şi oricât. Aşa că am împrumutat cortul de la un prieten şi am început să scanăm în minte ţara pentru destinaţii. Şi mi-a venit ideea Văii Cernei.
Sunt câteva locuri în România pe care atunci când le-am văzut prima dată, mi-au intrat direct în suflet. Aşa e Retezatul, sau Maramureşul şi aşa a fost şi cu Valea Cernei. Anul trecut când am fost prima dată acolo aproape că n-am mai vrut să plec. Singurul lucru care m-a alinat a fost ideea că voi reveni cât mai repede. Am decis deci să mergem într-acolo.
În ceea ce priveşte dormitul în cort, îmi era puţin teamă de frig. Iniţial îmi tot făceam în minte inventarul hainelor groase în încercarea de a mă linişti. Iar în noaptea dinainte să plecăm, în timp ce eram la căldură şi mă gândeam la ce urmează mi-a venit ideea: ce-ar fi să luăm şi plapuma cu noi? Are Rareş o plapumă adevărată, făcută de bunica lui, grea că abia o ridici, dar care face treabă. Când o pui peste tine creşte temperatura instant. Mi-am zis că nu avem cum să dăm greş cu ea şi aşa a ajuns pe bancheta maşinii.
Joi am plecat din Cluj la 5 dimineaţă cu scopul de a ajunge la capătul Lacului Valea lui Iovan şi de a porni către munţii Godeanu. Ceea ce nu ştiam noi este că vreo 12 km înainte de Cerna-Sat şi încă pe atât după, până la baraj, drumul nu e asfaltat. Aşa am ajuns să pornim în traseu pe la ora 12, extrem de târziu pentru o zi de iarnă. Ne era clar că nu o să reuşim să facem mare lucru, însă dacă tot veniserăm până aici nu se punea problema să ne întoarcem.
Şi am pornit agale în jurul lacului, pentru a intra în traseu abia după vreo 4 km de mers pe jos. Iar marcajul ne anunţa că avem nevoie de 5 ore pentru a ajunge până pe Vârful Scărişoara. Oh well ... data viitoare. Am urcat totuşi o vreme de curiozitate iar apoi am făcut cale întoarsă. Ai zice că eram chiar nerăbdători să punem cortul.
lacul Valea lui Iovan
După câteva poze de final făcute pe baraj în lumina apusului, am pornit către un loc pe care îl ochiserăm la dus, pe zi, aflat la un kilometru-doi de Cerna-Sat. Era un fel de pas local, cu văi în ambele părţi. În spate era pădurea, iar înainte puteam zări satul. Pe la ora 18:00 afară era deja întuneric beznă, iar noi ne chinuiam să încălzim la primus o conservă de fasole în bătaia vântului tăios. Când nu am mai putut nici de frig, nici de foame, am mâncat-o repede aşa cum era şi ne-am băgat în sacii de dormit, peste care am adăugat piesa de rezistenţă:
plăpumoiul
. Era înainte de ora 19, când ne aflam în cort, încercând să adormim. Vântul sufla din toate părţile iar mie îmi intrase în cap ideea că ar putea veni ursul să ne dea târcoale. La urma urmei eram aşa de aproape de pădure, ce l-ar împiedica?
Şi în timp ce stăteam eu cu urechile ciulite, fără nici o şansă să adorm, aud o maşină mare trecând. Cam târziu, oare cine circulă la ora asta pe un drum care nu duce nicăieri? Câteva minute mai târziu aud un altul. De data asta însă, iese de pe drum şi se apropie de noi. Îmi dau seama că e un tir. Cum sunetul motorului e tot mai aproape, brusc îmi trece prin cap ideea că ar putea da peste noi. Inima începe să îmi bubuie în piept iar Rareş iese de urgenţă afară să vadă despre ce e vorba. Ce se întâmplă de fapt? Domnu' cu tirul a venit lângă cortul nostru şi accelerează ameninţător. Ce vrea de fapt? Habar nu avem! Cert e că după ce îl vede pe Rareş îşi ia tălpăşiţa. Rămânem cu întrebarea: ce-a fost asta? Ne gândim că cel mai probabil fură lemne (pentru că tirul era încărcat până la refuz) şi s-a simţit ameninţat. Oare se întoarce, are de făcut mai multe drumuri? Dar ursul? Ar putea să apară?
Cu toate gândurile astea în minte, reuşesc totuşi să adorm. Mai târziu mă trezesc şi verific imediat cât e ceasul. Ora 20.
Noaptea asta nici nu a început încă!
Nu ştiu dacă avem şanse să rezistăm până dimineaţă. Rareş e îngrijorat că s-ar putea întoarce tiriştii, eu mă gândesc că măcar am putea negocia cu ei, dar cu ursul? Cu el ce faci? Aşa că amândoi suntem stresaţi şi cu simţurile ascuţite la maxim. Apare inevitabil întrebarea: ce facem, mai stăm? Şi răspunsul vine imediat: nu, hai să mergem!
În doi timpi şi trei mişcări le aruncăm pe toate în maşină şi pornim spre Valea Cernei.
Ai zice că ne-am lecuit, dar nu.
Am bătut atâta drum şi chiar ne dorim să explorăm zona. Dar nu cu orice preţ. Ajungem la pensiunea Dumbrava şi intrăm pentru a întreba dacă putem pune cortul în campingul de lângă ei. Înăuntru găsim un party în plină desfăşurare şi spre surprinderea noastră dăm de o persoană cunoscută: Cezar Partheniu, colegul nostru de club din Bucureşti. Mare ne este uşurarea când aflăm că şi el stă în cort şi că mai sunt încă două. De tirişti am scăpat sigur, vântul nu ajunge aşa jos în vale iar ursul măcar are opţiuni. Tot avem o şansă să scăpăm. La ora 22:30 suntem din nou instalaţi cu plăpumoiul peste noi. Şi cum toate sursele de stres au fost eliminate, adorm imediat şi mă trezesc abia a doua zi dimineaţă, învăluită de o senzaţie de căldură. Aşa de bine e că nu-mi mai vine să ies din cort. Mai ales că afară plouă.
Amânăm deci începutul zilei cu încă vreo 2 ore, timp în care citesc o carte cu sunetul picurilor de ploaie în fundal. Când în cele din urmă ieşim să adulmecam aerul umed, suntem lihniţi de foame şi ne îndreptăm direct spre pensiune pentru a studia meniul. Suntem plăcut surprinşi de preţuri şi ne bucurăm de prima masă a zilei: prânzul.
Cu doar câteva ore de lumină înainte şi cu o vreme ce nu promite prea multe, decidem să facem un traseu scurt azi, până la Cascada Vânturătoarea. Mâine vremea se anunţă mai bună şi o să lăsăm pe atunci vizita cătunelor izolate.
vremea care nouă ni se pare frumoasă
vânturătoarea
În timp ce urcăm spre cascadă, întâlnim oameni care coboară. Ne avertizează că zăpada parţială de pe jos face coborârea cam dificilă, dar nu ne speriem noi aşa uşor. Continuăm spre cascadă şi pe măsură ce ne apropiem, vremea începe să se deschidă. După o zi întreagă mohorâtă, primul petic de cer albastru ne dă speranţă şi ne luminează pe loc privirile. Treptat soarele prinde tot mai mult curaj, aşa încât până ajungem la destinaţie putem chiar vedea lumina apusului peste cascadă. Nici nu aveam nevoie de mai mult. Facem cale întoarsă mulţumitori pentru cât am primit azi.
Mai târziu luăm cina şi ne întoarcem în culcuşul nostru. Urmează noaptea cu numărul 2, dar despre asta în următorul articol.
COLŢUL TEHNIC
Ziua 1
distanţă: 16.75 km
D+: 700m
timp:4h
Ziua 2
distanţă:
4 km
D+:
475m
timp:
2h15min
