Citesc cât de mult pot. Bloguri, ziare, cărți, îmi trec prin mână și prin minte zeci poate într-o săptămână. De unele uit înainte să ajung la final, iar altele nu reușesc să mă țină atentă nici măcar atât. Sunt însă unele texte, acele texte, care îmi intră sub piele. Sunt textele în spatele cărora sunt oameni cu substanță și care încearcă să transmită un mesaj, nu doar să bifeze articolul zilei. Sunt textele care mă fac să mă opresc și pentru o clipă doar, să îmi pun întrebări, de orice fel sau pur și simplu să le absorb.
Așa sunt și textele Claudiei Gican, autorul blogului meetsun.ro. Iar după ce i-am citit răspunsurile la întrebări cred că am înțeles mai bine de ce o admir așa de mult. O admir pentru trăiește mai mult decât majoritatea parcă deși are impresia că nu o face. Și mi-ar plăcea să învăț de la ea să iau viața așa cum e și să mă bucur de ea în fiecare zi indiferent de ce îmi aduce.
Azi o avem invitată pe blog pe Claudia.
1. Salut Claudia. Pentru început, ne-ar plăcea să te cunoaștem puțin. Ca cititor al blogului tău, văd în spatele rândurilor pe care le scrii o persoană ancorată în realitate și visătoare în același timp, o persoană activă pentru care natura și de curând copilul sunt doi poli importanți. Cum te vezi tu?
Salut Alexandra. Am să încep cu blogul, îl am de vreo nouă ani deja, un blog cu multe jurnale de munte, dar nu neapărat „nișat” pe această zonă și nu am intenționat niciodată să îi dau o direcție anume și să mă țin de ea. Pur și simplu îmi place să scriu, să am un astfel de loc al meu în care să-mi asum cuvintele - de aceea e public, dar să nu fac din acest hobby un job.
În viața de zi cu zi sunt mult mai pragmatică decât pe blog, dar asta și pentru că folosesc moduri diferite de comunicare. Scrisul deschide și sertarele romantismului. Pe scurt, m-aș prezenta ca un om absolut obișnuit care-n timpul liber merge pe munte sau aleargă sau scrie pe blog sau bibilește la colecția de flori pe culori etc., pasiuni legate între ele, dar fără ca în vreuna să am ambiții majore - admir oamenii ce-și modelează traiul cu totul după o pasiune, dar se pare că nu mi se potrivește.
Legat de copii, am acest principiu: familia nu trebuie să-și schimbe stilul de viață doar pentru că a apărut copilul, ci pur și simplu să-l integreze pe cel mic, să se adapteze cu toții pentru a diminua cât mai mult posibil frustrările inerente. Copilul trebuie să-și cunoască părintele așa cum e, pasionat de munte de exemplu, și nu un părinte frustrat care renunță la hobby-uri fără să i se ceară de fapt asta. În cazul meu, al nostru, natura va fi o constantă, iar mișcarea o alegere personalizată după puterile fiecăruia.
2. Spune-ne câteva cuvinte despre dragostea ta pentru natură. Cum a început totul?
Am crescut la țară, cred că de-aici a pornit totul, însă am observat de-a lungul timpului că nu e obligatoriu să fii atașat de natură doar pentru că ești dintr-un mediu rural. Dimpotrivă, când locuiești la oraș ai șanse mai mari să-ți dorești ce-ți lipsește, să realizezi cât de benefică e natura, cât de liber ești în natură. Cel mai probabil dragostea de natură e nativă, e în spiritul de observație al fiecăruia dintre noi, în spiritul contemplativ. O ai sau n-o ai.
3. De curând a intrat în viața voastră Miruna. Cum s-au transformat turele de-a lungul celor 9 luni premergătoare nașterii ei?
Se spune că femeile care fac sport au o sarcină și apoi o naștere ușoară. Eu spun că te ajută mult mișcarea, dar nu trebuie să te bazezi pe asta, sarcina este totuși un drum în necunoscut, mai ales la primul copil. Iar nașterea e loterie curată sau, în limbaj sportiv, poate începe ca un cros, dar avea un finiș de ultramaraton.
Am făcut testul la o zi după ziua mea de naștere când alergasem, pentru a o sărbători, 35 de kilometri. Și am continuat să alerg, e drept distanțe tot mai mici și la o viteză confortabilă. La fel și cu drumețiile, au devenit mai scurte și mai domoale. Cum trebuia să fie și o provocare, au apărut niște probleme și brusc a trebuit să reduc la minim mișcarea - din fericire, nu chiar stat la pat! Destul de frustrant mai ales că mai aveam luni bune până la naștere, însă a ajutat foarte mult că locuiesc în Brașov și am putut să-mi plimb măcar privirea pe culmile munților ce se zăresc din depresiune. Uite, de-asta e bine să ai o parte visătoare bine dezvoltată! Reversul e că poți suferi și la vederea unei simple poze pe facebook dintr-un weekend cu vreme superbă pe care tu l-ai petrecut... la pat.
Din fericire, din luna a cincea sarcina a intrat în perioada ei cu adevărat ușoară și am reluat drumețiile. De alergat nu a mai fost cazul, forma fizică fusese deja afectată, iar burta... puțin incomodă. Cu drumețiile am ținut-o până în luna a noua, încercând să-mi ascult cu atenție instinctele și corpul; oricum eram așa de bucuroasă de fiecare dată când porneam la drum, că oboseala se arăta destul de greu.
După atenția la semnalele corpului și mai puțin la cerințele ego-ului, un alt lucru important e să te însoțești cu oameni relaxați, care să nu stea cu ochii pe burta și pe pașii tăi, să tresară la fiecare mișcare neobișnuită sau să dorească să te ajute când nu e cazul. Lucru valabil de-altfel pe toată perioada sarcinii.
4. Cum arată turele voastre după sosirea Mirunei?
Multe dintre aceste ture sunt la fel ca cele din ultimele luni de sarcină, doar copilul s-a mutat din burtă... pe burtă. Eu încă o port în sistem în față, e mai simplu de controlat în timpul somnului și, evident, de alăptat. Am crescut treptat distanțele pentru a n-o ține prea mult timp în aceeași poziție și am fost tare norocoasă că am reușit să alăptez și să nu duc grija biberonului.
În ziua de azi ai tot ce-ți trebuie pentru a face drumeții cu un bebeluș: sisteme comode sau wrap-uri pentru cine se descurcă cu legăturile, protecții de ploaie, vânt sau frig ce se adaugă peste, haine de lână (merino) pentru mamă și copil pentru a rezolva problema transpirației fără să te schimbi. Evident, e nevoie și de un tătic cooperant, dar și de răbdare pentru a nu te arunca direct la trasee grele. Cuvintele cheie cred că sunt „treptat” și „moderație” și nu se referă doar la copil, ci și la purtătorul copilului. Dacă nu ești obișnuit și te avânți direct, s-ar putea să te lase spatele sau genunchii - spre deosebire de un rucsac de 6-10kg, copilul se mișcă mai mereu, îți schimbă centrul de greutate.
Ca munți ne-am limitat la cei din jurul Brașovului (avem totuși din ce alege!), Mirunei nu-i place să stea prea mult în scaunul auto, motiv pentru care nici nu am plecat în concediu prin țară sau afară. Dacă socotesc și drumețiile prin Postăvaru, cred că nu a trecut săptămână fără cel puțin o plimbare mai lungă sau mai scurtă pe munte.
5. Ce ai învățat până acum despre mersul pe munte cu cei mici?
- Că iubesc cu adevărat muntele. Mulți ne simțim bine pe munte pentru că mergem atunci când dorim, unde și cu cine dorim, alegem să cărăm cort cu zilele sau să alergăm ca niște „zmei”, ajungem în locuri cu peisaje ce ne încântă peste măsură, ne testăm limitele, ne scoatem la iveală caracterul, trăim satisfacții mărețe când parcurgem un traseu greu sau atingem un vârf spectaculos etc. Dar ce se întâmplă atunci când ai un copil mic cu tine și primești munte cu „porția”, când nu ajungi prea departe, când nu mai prea ajungi pe creste? Se întâmplă să afli cine ești, dacă îți place muntele în toate formele sale sau doar îți place aventura, sportul.
- Să-mi optimizez rucsacul. Și înainte eram organizată la capilolul acesta, dar acum au prioritate lucrurile Mirunei și abia apoi ale mele. Același lucru se vede și când ies în oraș: înainte foloseam des geantă, poșetă, acum reușesc să îndes totul în unu-două buzunare :)
- Se spune că aerul „tare” de munte le face bine celor mici (dacă deja locuiesc la munte, nu știu cât se mai aplică), dar eu cred că principalul beneficiu este că sunt cu părinții. Un loc de joacă este infinit mai interesant pentru copilul mic decât o pădure care „se repetă”, dar și câteva ore lipit de pieptul mamei sau al tatălui pot rezolva probleme de somn sau colici.
- Că nu e o rușine să ai umbrela în rucsac când mergi pe munte, e drept că noi avem una de trekking, rezistentă la vânt.
- Că cel mai bun traseu este cel pe care ai mai fost, știi ce te așteaptă, cum arată profilul etc. Am fost întrebată ce trasee recomand pentru primele ieșiri cu bebe purtat și răspunsurile mele au fost mereu: pe unde ai mai fost deja, dar fără să îți propui tot traseul, evident. Nu e momentul să pornim în explorare, sunt destule provocări în a găsi sistemul de purtare potrivit, hainele potrivite, de a nu scoate prea mult copilul din rutina lui de masă-somn etc.
6. Articolele tale sunt scrise cu sinceritate și din străfundurile inimii parcă. Scrii frumos. De ce o faci?
Mulțumesc pentru apreciere. Mărturisesc că am totuși exercițiul scrisului, de prin gimnaziu tot scriu una-alta. Mă simt bine, mă echilibrează psihic să-mi pun pe hârtie gândurile, opiniile, să povestesc. Uneori chiar am nevoie de asta ca de terapie, alteori o fac din obișnuiță, pur și simplu mă așez la calculator și scriu. Nu consider că am talent, ci mai mult o nevoie. La fel de bine aș fi putut să-mi desenez stările, să tricotez, să gătesc rețete exotice că tot e la modă etc.
Am și un motto pe tema asta a scrisului sincer, „îmi cunosc atât de bine slăbiciunile încât le știe toată lumea” și da, așa cred că te poți elibera de demonii interiori, punând degetul pe vulnerabilități și scoțându-le la lumină de fiecare dată când au tendința să te închidă în tine. L-am scris înainte să se extindă atât de mult facebook-ul și cu atât mai mult cred în el acum, când există tendința de a arăta doar lucrurile bune din viața noastră, de parcă ar fi o rușine să trecem prin greutățile firești ale vieții. Chiar dacă am perioade când sunt foarte activă pe facebook, lucrurile de suflet tot pe blog le scriu - pe blog rămân, pe facebook sunt ca și pierdute în câteva zile.
7. Te-ai gândit vreodată să scrii o carte? Dacă da, despre ce ar fi?
M-am gândit, mi-a trecut, am amânat. Nu e momentul acum, mai am nevoie de câțiva ani de așezare a gândurilor și dacă va rămâne ideea, o voi materializa. Cu siguranță ar fi beletristică, ficțiunea este o cale mai ușoară de a diseca realitatea, dar ar conține și multe nuanțe autobiografice despre care am simțit întotdeauna nevoia să scriu și nu am avut starea să le public pe blog. Așadar: munte, claudia, alergare, civism, alegeri, iprocrizii tabu, iubirea după acei trei ani - cam despre asta ar putea fi cartea.
8. Care este destinația ta preferată din România și de ce?
Brașov, orașul. Sunt deja trei ani și jumătate de când m-am mutat aici și nu m-am săturat de orașul acesta, de străduțele lui vechi sau noi, de pădurile ce-l înconjoară și evident, de Tâmpa. Sunt și locuitor și turist, ochiul meu caută neobosit detalii și le găsește.
De când locuiesc în Răcădău mă simt și mai aproape de munte, dar și de oameni, îmi cunosc mai mulți vecini aici decât știam în București, e o plăcere să ne dăm bună ziua pe scara blocului, nu să închidem ușile care cum poate mai repede.
Apoi, mai am multe de descoperit în Brașov - județul, iar pasul următor va fi o casă pe coclauri. Nu știu când, unde, dar va fi la timpul potrivit, așa cum a fost și mutarea aici și Miruna :)
9. Dacă ar fi să visăm pentru o clipă și ne-am imagina o lume fără constrângeri de orice fel, care ar fi destinația pe care ai alege-o pentru o călătorie? De ce?
Islanda. E o destinație la care tot visez de ani și unde nu au fost constrângeri, ci amânări și organizare proastă a timpului. Acum amânarea e justificată, Miruna ar fi prea mică să priceapă ceva, iar eu aș fi prea limitată în călătoria mea de prezența ei. Nu sunt adepta hei-rup-ului doar pentru a bifa ceva sau de a brava, mai ales că e și o modă acum de genul „copilul meu avea x luni în prima lui călătorie cu avionul”. Islanda pentru că mă fascinează lupta dintre natura vie și vulcani, natura ce găsește căi să se refacă, să existe primăveri.
Altfel, mi-ar face plăcere să merg în Italia sau Grecia în zone rurale, neturistice, să stau câteva săptămâni în locuri unde nu pare să se întâmple nimic, dar să se mănânce bine și să existe tihna aceea ancestrală - ar merge treaba asta și în România, dar ideal e să nu fii legat emotiv, cultural, social de acel mediu, să asimilezi fără să judeci, să compari.
10. Tocmai a început un an nou și am văzut că ți-ai făcut o listă de dorințe. Care ar fi un lucru singur și suficient care să facă 2017 să pară modest?
Dacă e să fie doar unul, am să mă rezum la imaginea cu Miruna mergând singură pe o potecă lină, culegând conuri sau crenguțe pe care să mi le dea... fără să le guste mai întâi :)
