E joi dimineață, afară soarele bate cu putere iar noi ne facem bagajele. Plecăm spre Banatul Montan, destinație ce se află demult pe lista noastră. Am auzit atâtea cuvinte de laudă despre ea că abia aștept să văd cu ochii mei și să trag propriile concluzii.
Plecăm din Cluj în jurul orei 10 în ceea ce urmează să fie o călătorie lungă. Mai lungă chiar decât o zi de post aș zice, având în vedere că seara ajungem la destinație abia pe la 9. Ce s-a întâmplat în cele 11 ore care au trecut? Pe scurt: mâncare bebe, schimbat bebe, mâncat într-un restaurant dubios pentru că foamea triumfă, oprire la cascada Bigăr, cumpărături în Oravița. Dintre toate astea merită să vă povestesc despre cascada Bigăr.
Aflată în munții Aninei, cascada și Izbucul Bigăr fac parte din Parcul Național Cheile Nerei - Beușnița. Imediat ce coborâm din mașină ne lovește aerul rece și curat. Cascada este într-adevăr spectaculoasă iar mai sus se află Izbucul. Zona îmi amintește de Cheile Galbenei, din Munții Apuseni, însă la o scară mai mică.
La sfârșitul primei zile ajungem în satul Potoc, unde suntem întâmpinați de un apus roșiatic. Oboseala zilei se simte iar noi rămânem o vreme pe terasă alături de prietenii noștri.
Vineri vremea se anunță ploioasă așa că facem un plan indiferent la capriciile ei: mergem cu trenul pe cea mai veche cale ferată montană din România, de la Oravița la Anina. Având în vedere că o dată ajunși la Anina trebuie să ne și întoarcem, vom face acest drum dus-întors. Asta înseamnă că avem cam toată ziua ocupată.
Dimineață plecăm din Potoc spre Oravița pe un drum de 16 km ce se vrea a fi practicabil. În realitate este plin e gropi și ai nevoie de foarte multă răbdare pentru a-l parcurge. Iar răbdarea asta trebuie multiplicată de câteva ori, pentru că suntem nevoiți să îl folosim aproape zilnic.
Ajungem în gara din Oravița cu 5 minute înainte de a pleca trenul. Eu una eram convinsă că la 11 trebuia să pornească și răsuflu ușurată când aflu că e de fapt 11:15. Ne îmbarcăm așadar toți, 4 adulți și 2 copilași, cu bagaje și stăpâniți de o curiozitate vie. Oare cum o fi? De ce e așa de lăudat?
Aflăm de la controlor că trenul circulă doar în scop turistic. Prea multe nu ne poate povesti însă având în vedere înlocuiește pe cineva pentru o perioadă scurtă de timp. Ne oferă în schimb 2 pliante, singurele pe care le are și pe care le vrea înapoi după ce le vom fi citit. Noi le primim cu atenție, le citim cu nesaț ocrotindu-le în același timp și le returnăm în aceeași stare pentru a le fi de folos și altora. Simi însă nu se mulțumește cu informațiile primite și merge în fața trenului pentru a afla mai multe direct de la conductor.
Și descoperă că cea mai frumoasă porțiune a traseului este cea dintre ârliște (penultima stație) și Lisava (antepenultima stație), porțiune ce are o lungime de 8 km. Hm ... ce ar însemna să o parcurgem pe jos? 8km nu e așa de mult iar trenul stă în capăt 2 ore până să se întoarcă. Dar se cam anunță ploaie, de fapt și prognoza era destul de neagră. Și totuși acum nu plouă. Să coborâm? Sau e riscul prea mare având în vedere că avem 2 bebeluși cu noi?
Tot gândindu-ne așa, ne apropiem încet de Gârliște. Cu 3 minute înainte să oprească trenul însă ne hotărâm: coborâm! Ne strângem în grabă toate lucrurile, luăm copilașii și o dată ajunși în stație coborâm din tren. Suntem încă nehotărâți însă și privind în sus, cerul negru ne cam sperie. Un domn aflat în preajmă ne informează că la Oravița deja plouă tare iar când vede că nu suntem doar adulți ne sfătuiește să ne urcăm înapoi în tren. În timp ce noi ne gândim, trenul cam stă după noi iar conductorul își pierde răbdarea și se hotărăște să ne atenționeze sonor. Semnalul este atât de aproape și atât de puternic că îl sperie pe Victor foarte tare. Dar are și efectul scontat și ne face să luăm decizia finală: nu mergem! Înapoi în tren. Dacă eram doar adulți riscul era mai mic dar așa nu prea e o opțiune.
Ajunși în Anina, ne bucurăm de decizia luată în timp ce mâncăm o pizza într-un restaurant, adăpostiți de ploaia torențială. Restaurantul e mai mult o sufragerie mai mare și este decorat cu obiecte vechi, cum ar fi lămpi de minier sau o mașină de scris care mă face să mă întreb ce romane au fost tipărite cu ajutorul ei. Sau poate doar scrisori de dragoste, scrise cu dor și patimă?
Drumul înapoi nu este mai puțin interesant pentru că de data asta știm de unde putem vedea priveliștile cel mai bine: din capătul trenului. Și ne poziționăm strategic în ultimul vagon pentru a avea acces la balconul improvizat.
Seara ajungem înapoi în Potoc și încheiem ziua care a marcat aniversarea mea stând la masă de povești împreună. De câțiva ani a devenit un obicei ca ziua mea să fie un pretext de a pleca de acasă. Nu trebuie să fie ceva spectaculos, important e ca ziua să îmi aducă ceva diferit față de rutina de zi cu zi. În final mă declar mulțumită de cum s-a desfășurat și trag astfel linie după un an ce s-a dovedit a fi printre cele mai pline de evenimente de până acum.
Utile:
- intrare Izbucul Bigar - 10 lei/persoană
- tren Oravița-Anina: 10 lei/persoană
