Săptămâna anterioară fusese una grea, care mă pusese destul de tare la încercare. Abia așteptam să vină weekendul și să mă aerisesc, mai ales că știam că urmează să rămânem peste noapte. Avea să fie prima noapte la cort a lui Victor și nu știu de ce, dar nu aveam emoții deloc.
Dimineața zilei de sâmbătă s-a scurs printre gângureli, împachetat, "mai stai tu cu el până fac eu aia" și într-un final plecat spre Poșaga de Jos. Bineînțeles că am uitat câteva lucruri esențiale, cum ar fi apa de băut, dar deja am început să nu mă mai mir.
Cu o zi înainte verificasem prognoza meteo și plănuisem eu într-adevăr să ajungem la festival înainte de ora 14, când se anunța ploaie și trebuia să înceapă somnul de amiază al lui Victor. Cum însă nu prea mai respectăm noi ore fixe, s-a întâmplat cum era de așteptat: am ajuns mai târziu decât ne-am fi dorit.
În Poșaga de Jos ne-am pus rucsacii în spate, l-am instalat și pe Victor în marsupiu (nu nu, n-am uitat copilul) și ne-am pornit cu un elan ce plănuiam să ne țină întreaga oră jumate, cât trebuia să dureze traseul. Elanul însă s-a stins 2 minute mai târziu, când l-am dat jos pe Victor din marsupiu pentru a-l căra în brațe. Dacă nu vrea să stea, ce poți să faci?
Așa am pornit toți 3, de data asta cu mai puțin elan, spre locația festivalului care speram eu să nu fie prea departe. Și cum înaintam noi încet, mai făcând cu schimbul la căratul bebelui, mai povestind, norii începeau să se adune treptat. Pe de o parte nu ne deranja pentru că asta însemna că nu mergeam prin soare puternic. Însă pe de alta speram să nu vină ploaia înainte să ridicăm cortul. Speranța a fost însă deșartă pentru că pe la jumatea drumului un nor a decis să se descarce fix deasupra noastră. Și cum nu era tocmai o ploicică n-am avut de ales și a trebuit să ridicăm cortul undeva lângă drum.
Zis și făcut: ține copilul, pune cortul, intră repede și dă-i de mâncare să se liniștească, acoperă rucsacii, puțin uzi dar liniște și ... gata! se termină ploaia și iese soarele. Bine ... hai atunci să strângem tot și să ne continuăm drumul.
Mai târziu ajungeam la festival pe un soare puternic.
Imediat ce am intrat în perimetrul festivalului am fost întâmpinați de zâmbete și o primire caldă. În timp ce căutam un loc de cort mai retras, cineva ne-a observat și ne-a dat pontul pentru o zonă perfectă pentru ce aveam noi nevoie: departe de gălăgie, dar destul de aproape încât să simțim că suntem acolo.
Așa că am ridicat cortul și ne-am întors să mâncăm, pentru că organizatorii au simțit că suntem lihniți și s-au și oferit să ne astâmpere foamea. Dacă poți spune despre un eveniment că o să te bucure în functie de cum te simți de la început, atunci festivalul ăsta promitea deja. Și până la final nu avea să mă dezamăgească. Dar să nu ne grăbim cu concluziile.
După-amiaza a trecut în timp ce Victor încerca să doarmă în ciuda avalanșei de zgomote noi: greieri, vânt, muște, cireșe care cădeau pe cort. Seara ne-am alăturat celorlalți doar cât să ne bucurăm pentru scurt timp de căldura focului ce avea să fie de tabără. Când însă Victor s-a cerut la somn din nou n-am avut de ales decât să ne retragem. Și deși era destul de devreme și soarele nu apusese încă, iată-ne împreună în cort gata de somn.
Când însă am putut vedea lumina apusului prin pereții cortului nu ne-am putut abține și a trebuit să ieșim. Simțeam că e magie în aer și așa a fost. Ce a urmat a fost suficient pentru a-mi aminti de ce iubesc natura și de ce campatul îți oferă apusuri și răsărituri care îți rămân adânc imprimate în memorie. În timp ce stropi de ploaie răzleți cădeau în continuare de sus, înaintea mea se aflau 2 curcubee (da da, nu unul, ci două) care pe măsură ce trecea timpul deveneau tot mai vizibile. Le priveam și simțeam că ploaia mă curăță pe interior, trăgeam aer în piept și simțeam că mă umplu de liniște, admiram lumina apusului și știam că e un moment magic.
Mai târziu reveneam înapoi în cort, de data asta pregătită cu adevărat de somn.
Noaptea a trecut încet încet, nu fără multiple treziri. I-o fi cald copilului, sau poate frig, are loc, sigur e bine? Dimineața ne-a arătat că Victor n-a avut nici o treabă și că își făcuse somnul complet.
De fiecare dată când mergem în natură cu al nostru copilaș (și încercăm să o facem cât mai des chiar dacă uneori natură înseamnă Fagetul de lângă casă) am senzația că acolo e locul lui, că se încadrează perfect în umbra pădurii, privind copacii și studiind tot ce îl înconjoară. E ființa perfectă în mijlocul perfecțiunii iar când se află acolo parcă locul devine și mai viu.
A doua zi știam că vrem să evităm să facem cale întoarsă sub soarele amiezii așa că planul era să plecăm imediat după micul dejun. Nu în grabă, dar nici să zăbovim prea mult.
Poveștile cu oamenii din jur au completat perfect omleta preparată la ceaun și cafeaua cu lapte sau ceaiul de fructe, după caz. Mai târziu ne-am pornit spre Poșaga, de data asta cu un bebe care dormea dus (ca norocu').
Festivalul "La Știubei" este un festival mic ceea ce îți dă impresia că te afli în mijlocul unei familii numeroase. Organizatorii sunt calzi iar pe noi ne-au făcut să ne simțim extrem de bine primiți. Locația este specială iar faptul că te obligă să mergi o distanță de vreo 4 kilometri cu tot echipamentul în spate declanșează o triere a oamenilor care pentru mine reprezintă un plus. Festivalul este super potrivit și pentru copilași și abia aștept să mai crească Victor să poată încerca și el toboganul cu apă. La anu' cred că va fi pregătit :)
