Austria nu era neapărat pe lista mea de destinații. Austria nu mă chema. Austria era mai mult o țară de tranzit. Acum, Austria este țara în care m-aș muta. Ce s-a schimbat între timp? Câteva zile petrecute în mijlocul ei. M-am îndrăgostit! Dar să începem cu începutul.
Pentru că aveam 2 săptămâni de concediu și ne doream să împărțim drumul spre casă, am decis că ne vom opri și în Austria pentru câteva zile. Și cum eu până acum mai fusesem doar fie în orașe, fie la ski iarna, nu știam ce să mă aștept de la ea vara. Am ales să mergem pe recomandarea unor prieteni care și ei au copil și care ne-au spus de un traseu anume pentru copii, care lor le-a plăcut foarte mult. Schlick 2000. M-am uitat pe hartă unde e, am văzut că în zonă se află un camping ce are numele văii, Camping Stubai și aia a fost.
La plecarea din Elveția am mai făcut o oprire de o noapte într-o localitate care s-a dovedit a fi foarte frumoasă, destinație de schi și ea. Asta pentru că după ce am rezervat pentru 4 nopți un apartament în camping, ne-au anunțat că de fapt doar de duminică este disponibil (cu o zi mai târziu). Oh well … tot răul spre bine, pentru că așa am descoperit un loc nou.
Ajunși în camping, primul lucru pe care l-am făcut a fost să ne luăm în primire apartamentul. Copiii erau în extaz și și noi adulții. După cele 5 zile petrecute în hostel, să avem baie și bucătărie (care avea până și mașină de spălat vase) doar pentru noi + ieșire direct în curte, pe gazon, părea de necrezut. N-am zăbovit prea mult însă pentru că ne doream să urcăm până pe ghețarul Stubaier (Stubaier Gletscher) în aceeași zi.
Spre ghețar m-am pornit fără așteptări prea mari. Nu înțeleg nici acum de ce aveam impresia că nu o să fie foarte impresionat ce vom vedea. Poate că mi se părea că e greu să bați frumusețea Elveției. Poate că trăisem și mă entuziasmasem mult și credeam că nu mai am energie să o fac. M-am înșelat.
Urcarea spre ghețar m-a surprins cu aerul rece, cu peisajul alpin aspru, dur, cu mirosul de munte care îmi intra prin toți porii. Munții sunt pentru mine ca un teren de joacă imens. Și ah, ce m-aș fi pornit să îl explorez. Mi-a plăcut mult zona asta, mi-a plăcut marea de munți ce se vedea de sus (chiar și dragii mei Dolomiti), m-am bucurat de timpul petrecut la locul de joacă și cu ai mei, în mijlocul munților.
Mai târziu am coborât la mașină și în drum spre casă am zărit o păstrăvărie. Peștele proaspăt a fost delicios (Victor în special are o slăbiciune pentru el) iar apoi, ce să vezi, în interior se afla și un loc de joacă. Copiii s-au pus pe explorat iar noi am savurat căldura soarelui.
Deși ziua se apropia de final, era prea târziu să îi mai punem la somn (sau așa credeam noi, ha ha) și ne-am îndreptat spre o cascadă pe care o zărisem pe drum și care nu era departe. Citisem despre ea și știam că în fața ei se află o platformă de pe care o poți admira. Am ajuns la ea repede, după o plimbare de vreo 10 minute. M-a impresionat și platforma astași am zăbovit o vreme la ea. Să poți să stai întins și să studiezi cum bate lumina în apă, cum se lovește apa de pietre, sau cum cade direct cu forță … e terapie.
Seara ne-a prins în drum spre camping, cu 2 puști cărora nu le-a luat 5 minute să adoarmă după ce i-am pus în mașină.
A doua zi aveam în plan traseul pentru care veniserăm de fapt, cel cu discul din regiunea Schlik 2000. Treziți dis-de-dimineață .. ah, nu. Treziți într-un final, ne-am îndreptat spre noua telecabină. Câteva minute mai târziu (n-am mers mult cu mașina nici de data asta), am ajuns în parcare. În drumul spre punctul cel mai înalt există și o stație intermediară. Noi am mers până sus și am coborât pe jos până la această stație intermediară. Sus de tot, la vreo 15 minute de mers pe jos se află o platformă de pe care poți vedea atât valea cât și munții Kalkkögel aflați în apropiere. Ce m-a surprins pe mine a fost faptul că acești munți seamănă cu Dolomitii. Nu mă așteptam.
Locul de joacă de aici ne-a întârziat plecarea puțin, dar am reușit în final să începem coborârea. Traseul este educativ, și până să ajungi la lacul de la care pleaca traseul cu disc, pe parcurs găsești multe panouri informative iar puțin mai jos o zonă în care este multă informație despre animale.
Pe măsură ce coboram am observat că unii oameni aveau la ei discuri. Și atunci m-am gândit că poate trebuia să îl fi luat de undeva cu noi. Frica asta s-a dovedit a fi justificată când am ajuns la traseu efectiv și am văzut că nu e nici urmă de discuri. Când am întrebat pe cineva care avea ne-a spus că trebuia să luăm de jos, de la casa de bilete. Nouă ne-a scăpat partea asta pentru că aveam cardul și nu a fost nevoie să luăm bilete. Nu vă mai spun cât de dezamăgită am fost. Victor se comporta chiar bine. Săracul se tot uita la cum se joacă alții cu discurile și nu zicea nimic. Eu în schimb eram atât de demoralizată. Ăsta era traseul pentru care noi veniserăm special și nu ne puteam bucura de el.
Însă deși părea totul pierdut, în final nu a fost așa. Când am ajuns la stația intermediară (deci la finalul traseului nostru), ne-am gândit că poate putem lua de acolo discuri. Și am întrebat pe cineva care avea 3 în mână și ne-a zis că nu, doar de jos se pot lua, daaaaar, ne oferă el unul. Îmi venea sa plang de bucurie (s-ar putea să fi vărsat o lacrimă pe ascuns). I-am mulțumit de o grămadă de ori și împreună cu Victor ne-am pornit în alergare la deal. Căci dacă voiam să facem traseul trebuia să urcăm din nou. Și cu toate că nu am urcat până sus de tot, Victor și-a dorit să ajungem la un scripete de mai sus pe care îl studiase el și acum avea ocazia să îl și încerce. Adevărul e că și eu eram curioasă, bucuroasă, entuziasmată. Abia așteptam! Și a fost atât de fain. M-am bucurat cu Victor, am râs, era destul târziu, Rareș ne aștepta jos cu Horia dormind dus, dar noi nu mai voiam să plecăm. După ce am ajuns jos am mai urcat o dată. Nu la fel de mult, dar nu ne săturaserăm. Bineînțeles că am alergat și eu cu Victor.
În ultima zi petrecută pe vale ne-am dorit să revenim la amiază în apartament pentru că Horia începuse să nu se simtă prea bine. Îl sărisem cu somnul de amiază 2 zile deja (iar el doarme cam 2 ore jumate, nu puțin) și era prea mult pentru el. Așa că am făcut un plan simplu: urcat cu telecabina și coborât pe sania de vară. O dată. Bine, de două ori. Atât. Asta am și făcut doar că … după ce am urcat a două oară am vrut să ne plimbam puțin să vedem zona. Și am găsit din nou un parc de joacă incredibil, centrat în jurul apei. Așa că iaaaar nu ne mai venea să plecăm. Cu greu i-am luat pe copii de acolo.
Cât despre sania de vară, mie nu mi-a plăcut deloc. Avea o singură șină și te inclinai tare în curbe, ceea ce mie îmi dădea impresia că o să sărim cu tot cu sanie de pe sine. Am frânat toată coborârea și abia am așteptat să ajung jos. Am și încurcat câțiva oameni care își doreau să se dea cu viteză mare. Victor în schimb a fost încântat. La a doua tură i-a încurcat cineva care mergea înaintea lor foarte încet și erau nevoiți să aștepte mult (cam ce am făcut și eu altora adică).
În după-masa ultimei zile am revenit la cascada Grawa. Era ușor accesibilă și îmi doream să o revăd. Iar în ultima zi … ei bine nu ne-am putut porni spre casă fără să explorăm și traseul căsuțelor din copaci. 7 în total, în aceeași zonă Schlick 2000. Ce să zic, n-am crezut că există așa ceva pe lumea asta. Visul copiilor. Fiecare căsuță avea o tematică: bucătăria piticilor, dormitorul, căsuța de joacă. Eu am văzut-o doar pe prima pentru că Hori nu voia să meargă pe jos și spatele meu își cerea drepturile, dar Victor a fost și de dată asta încântat.
De fiecare dată când făceam un traseu Victor ne întreba: o să mai venim aici? Și nu puteam să îi spunem, da, sigur vom reveni. Pentru că sunt atâtea locuri de văzut, încât probabilitatea să alegem același loc e mică. Și asta îl supăra, pentru că nu apuca să se sature de nici un loc. Ce-i drept, și eu simțeam la fel, că pentru fiecare loc am fi avut nevoie de măcar două zile.
Am avut impresia în vacanța asta că e prima oară când ies din țară. M-au surprins atât de multe lucruri, estetica satelor, infrastructura, tehnologia și mai ales cum se poate face educație în natură pentru copii. Nu-mi imaginam că poate exista așa ceva. Am plecat din Austria cu gândul că îmi doresc să revin cât mai curând și să o explorez în tihnă. Aproape că nu-mi mai venea să mă întorc acasă….
