De ceva timp se anuntase pe grupul CAR o tura in Calimani care imi facea cu ochiul. Asa ca nu mi-am programat nimic altceva in weekendul cu pricina si am decis sa merg. Desi la inceput erau putini inscrisi, numarul a crescut pe ultima suta de metri si ne-am adunat peste 20 de persoane. Cum nu erau destule masini, am decis sa o iau si pe a mea.
Vineri seara, la finalul unei saptamani de munca am plecat spre Prundul Bragaului impreuna cu Maria, Louise si Radu. Acolo era punctul de intalnire. Urma sa innoptam la Colibita. Zis si facut. Am ajuns in jur de ora 8 in Prund, iar la Colibita ne-am intins corturile in curtea unei familii.
Seara am facut planul pentru a doua zi. Urma sa urcam pe Varful Bistricioru, in Calimani si pana la urcarea propriu-zisa trebuia sa parcurgem un drum forestier de 7 km. In urma unui vot unanim, am decis ca o sa mergem pe jos.
A doua zi ne-am trezit devreme. Traseul era estimat la vreo 23 de km. Urcarea nu mi s-a parut foarte dificila. Afinele ne-au oferit motive sa luam multe pauze. Am si inceput sa povestesc cu ceilalti si mi-am dat repede seama ca am in jur oameni foarte faini. De pe varf se vedea si Pietrosul Calimanilor, care era impunator. Mi-ar placea sa ajung odata si pe el. Privelistea era foarte frumoasa.
La coborare am dat de o stana , unde la intrebarea Evei, ciobanii ne-au raspuns ca au cas, cea mai mica bucata fiind de 9 kilograme. La 20 de lei kilogramul, asta ar fi insemnat cam 10 lei de fiecare ( pentru ca eram peste 20 de oameni ). Am decis sa il luam. Mai ales ca aveam si un voluntar care s-a oferit sa il care: Radu Terec. Pentru ca el l-a pus repede in ghiozdan si noi eram infometati, ciobanii ne-au omenit cu niste urda si mamaliga.
A urmat restul coborarii, fara alte incidente. La sfarsitul zilei parcurseseram peste 30 de kilometri, cu vreo 10 mai mult decat estimase Adrian. Multe glume s-au facut pe seama estimarilor, insa nu stiam ca ce era mai rau urma, a doua zi.
Planul pentru duminica era sa parcurgem un traseu de 16 km, in muntii Bargaului. Mult mai putin decat in prima. Speram sa ajungem la o ora rezonabila in Cluj ( speranta moare ultima ). Pentru ca traseul era scurt, nu ne-am grabitsi am intrat efectiv pe traseu dupa ora 10. Urcarea era destul de brusca si eram nevoiti sa facem regrupari dese. Traseul nu era marcat, dar era simplu. Urcam pe albia raului. Dupa ceva timp de urcat, se anunta o parte mai dificila. Eu imi imaginam ca mai e putin pana in varf, insa am aflat repede ca de-abia incepea greul, pentru ca mai aveam de urcat 800 de metri diferenta pozitiva de nivel. Ceea ce a urmat a fost cea mai grea urcare din viata mea. De regrupari nu se mai punea problema. Plina de praf, obosita, doborata de canicula ... urcam si iar urcam. Traseul mergea pe sub stalpii unei telecabine care urca pana la releul de sus, doar pentru muncitorii de acolo. A durat mai bine de o ora. Am ajuns sus a 3-a, prima fata. Ultima persoana a ajuns la o ora dupa mine. Insa nu numai urcarea a fost de neuitat, ci si privelistea de sus. Adi ne tot spusese ca se vede un judet intreg de sus, dar eu nu stiam ce inseamna asta. Dar am aflat...vedeai de jur imprejur, totul: muntii Rodnei, muntii Tibles, Bistrita, Calimani ... totul.
Dupa doua ore de pierdut vremea pe sus ( Vf. Heniu Mare), am decis sa pornim spre Heniu Mic, si de acolo sa continuam coborarea. A urmat partea a doua a zilei ... balaureala. Coborarea am facut-o din nou pe nemarcate, dar de data asta prin padure. Ne-am zgariat, ne-am plans, am sperat sa ajungem cat mai repede, dar tot atat a durat: muuuult ... am crezut ca nu se mai termina.
La finalul celor doua zile avusesem aventuri de neuitat, cunoscusem oameni frumosi si vazusem locuri unice.
