05:10
Nu cred că o să-mi placă vreodată trezitul de dimineaţă. Afară e întuneric încă şi aşa aş fi vrut să mai dorm puţin ... Mă ridic însă pentru că nu mi-am pregătit rucsacul de aseară şi trebuie să fiu gata până vine Rareş. Azi vin şi fetele cu mine, Lumi şi Cri, aşa că apartamentul a prins viaţă.
05:42
Ieşim pe uşă toate 3. Pe jumate adormită, observ că Lumi nu are nimic gros pe ea. O întreb dacă are ceva în rucsac şi îmi răspunde relaxată că nu are nevoie. Data trecută când a urcat pe munte a prins o zi de vară în care temperaturile au fost destul de mari. Nu insist foarte tare pentru că deşi ştiu că s-ar putea să ne plouă, nu cred nici eu că o să fie foarte frig. Mai ales că suntem în mişcare mereu. Cu toate astea, sunt blindată din punct de vedere termic. Am pus şi pe mine şi în rucsac. Nu de alta dar ştiu şi cât de friguroasă sunt şi cât de imprevizibil e muntele aşa că mai bine a fie în plus.
06:00
Suntem în parcare, aşteptăm să apară ultimele persoane. În jurul meu văd multe figuri noi. Lumea pare să fie entuziasmată şi nerăbdătoare.
06:12
Pornim la drum cu destinaţia satul Miţa, de lângă lacul Colibiţa. Vârful spre care ne îndreptăm azi este Bistricioru (1990m) şi vom încerca să mergem cu maşinile cât de mult se poate. Imediat ce ieşim din Cluj suntem învăluiţi de ceaţă, însă nu mă îngrijorez. E încă foarte devreme şi ştiu că vremea se poate îndrepta în orice direcţie. Eu sper doar că va fi în cea bună.
09:26
Din cauza câtorva regrupări pe parcurs, a durat ceva să ajungem la Colibiţa. Deja nu mai am răbdare şi aştept să pornim pe traseu. Înainte însă mai facem o oprire la baraj, pentru ca lumea să poată vedea lacul. Afară plouă mărunt. Luminiţa se sperie de ploaie şi este surprinsă că lumea se comportă ca şi cum ar fi soare afară. Nimeni nu subliniază evidentul: plouă! Eu şi Rareş nu înţelegem problema pentru că e doar o ploaie uşoară. Nimic de speriat.
10:15
În sfârşit intrăm în traseu. Credeam că nu mai vine momentul. Între timp ploaia s-a oprit şi a ieşit soarele. În aer se simte mirosul ploii, lângă se aude susurul unui râu iar în jurul nostru se află pădurea. Să mergem că nu mai am răbdare.
La puţin timp după plecare, se creează câteva grupuri în funcţie de ritmul fiecăruia. În urmă rămân cele 4 colege de muncă ale mele, dintre care 3 sunt la prima lor tură pe munte. Tura a fost gândită pentru începători, aşa că era ocazia perfectă. Înaintăm printr-o pădure învăluită în mister. Soarele apărut după ploaie face apa să se evapore şi dă pădurii un aer misterios. Parcă suntem într-o poveste.
După o vreme îşi face apariţia şi zăpada. Destul de jos încât să prevestească un strat serios pe creastă.
13:04
Vârful este învăluit de ceaţă treptat. A devenit evident că vremea rea îşi va face apariţia în curând. Nu ştim însă cât de rea şi nici cât de curând. Având ritmul destul de lent, colegele mele se vor întoarce pe acelaşi traseu pe care am urcat. Noi restul vom încerca să parcurgem circuitul plănuit iniţial.
Dacă de la maşini am plecat 30 de oameni, între timp am pierdut cele 4 fete şi am întâlnit un cuplu care se îndreaptă şi el spre vârf. Aşa că acum 28 de oameni pornim să cucerim Bistricioru. Zăpada este destul de mare încât să fie nevoie ca primii să bată urme.
În timp ce urcăm, ninsoarea începe să îşi facă apariţia. Cu toate astea parcă nu e aşa de frig. Pe creastă însă se transformă într-o grindină ce seamănă cu zăpada artificială. Acum e tăioasă şi încerc să evit să îmi lovească faţa. Poză de vârf e simplă: un grup de oameni în jurul căruia nu se vede nimic. Şi când te gândeşti că dimineaţă era soare.
Luminiţa decide să lase în carneţelul aflat într-un borcan câteva sfaturi: luaţi-va gecuţă cu voi! nu plecaţi în adidaşi! Măcar să lase puţin din înţelepciunea dobândită pe propria piele şi altora.
De pe vârf facem cale întoarsă până în şaua în care am ieşit la urcare. În condiţiile date, Rareş decide să întrebe lumea ce preferă: să ne întoarcem pe acelaşi traseu pe care am urcat sau să continuăm peste Piatra Zuzurgău aşa cum era plănuit iniţial. Lumea nu pare să fie prea speriată de vreme iar moralul este încă destul de ridicat, aşa că decidem să continuăm.
14:53
Anca mă anunţă că au ajuns cu bine la maşină şi vor pleca spre casă. Noi suntem pe creastă şi ne luptăm cu nămeţii. Încă ninge, dar mai blând. În urmă zăresc o spărtură printre nori. Vremea se schimbă din nou. Pe Piatra Zuzurgău luăm o pauză de masă. Nu prea lungă însă pentru că frigul intră repede pe sub piele. Ne continuăm drumul într-o coborâre uşoară şi 1h jumate mai târziu zăpada dispare. Ai zice că putem răsufla uşuraţi, dar nu. Începem lupta cu noroiul. Între timp norii s-au spart de tot şi soarele şi-a făcut din nou aparatia. Încet şi sigur înaintăm prin noroiul ce se aşterne înaintea noastră. Uneori poate fi evitat dar eu renunţ să fac asta şi merg de-a dreptul prin el. E mai simplu aşa.
La un moment dat toată lumea se opreşte şi studiază ceva atent în noroi. Mă apropii şi eu şi văd despre ce e vorba: urme proaspete de urs. Nu-mi fac griji, suntem 28 de oameni. Sigur a fugit din cauza zgomotului.
18:43
Ne separăm în două grupuri iar eu rămân în cel din urmă. Ajungem la o intersecţie în care am de ales între a merge spre Tăul Zânelor sau spre Colibiţa. Cum maşinile noastre sunt în direcţia Colibiţa şi nu am idee cât de departe e tăul, presupun că şi celălalt grup a urmat acceaşi cale şi continui. Decid apoi să măresc pasul că să îi ajung din urmă pe ceilalţi. Mă îndepărtez de grup şi brusc mă trezesc singură în mijlocul pădurii. În faţă nu se zăreşte nici urmă de om iar eu mă aflu lângă un râu care îmi ascunde prezenţa. Brusc îmi vin în minte urmele de urs recent văzute şi îmi dau seama că e mediul ideal pentru ei. Încetinesc pasul şi aştept să mă ajungă cineva din urmă. În timpul ăsta mi se pare că aud un mormăit undeva aproape. Îmi stă inima şi fac doi paşi înapoi pentru a verifica dacă apare cineva. Încă nimic. După câteva minute care mie îmi par o eternitate zăresc primele persoane. Pfiu!
 |
| Tăul Zânelor |
Continui coborârea şi îl aud pe Rareş strigandu-mă. Am impresia că sunetul a venit din faţă şi accelerez din nou. Câteva minute mai târziu mă ajunge din urmă. Aflu că primul grup se oprise de fapt la tău şi eu sunt prima. Deci chiar aveam motive să mă îngrijorez mai devreme. În plus, Rareş îmi mărturiseşte că m-a strigat pentru că şi lui i s-a părut că aude ceva mişcare suspectă. Nu ştiu dacă a fost doar în imaginaţia noastră sau nu, dar tare mă bucur că nu am dat nas în nas cu ursul azi.
Ultima parte de traseu merge pe un drum pietruit. Cum distanţele pe care ni le spune Rareş sunt în linie dreaptă, atunci când ne spune că mai avem 2km suntem conştienţi că asta poate însemna orice. De-a lungul zilei ne-am cam învăţat lecţia. Cu toate asta nu mai durează foarte mult şi ajungem înapoi la maşini.
20:11
Călin, un prieten ce locuieşte în Prundul Bârgăului ne-a invitat la un ceai cald. O parte din noi i-am acceptat invitaţia iar acum ne îndreptăm spre casa lui. Imediat ce coborâm din maşini la el în curte, câinele lui sare pe noi. Şi când zic noi, mă refer la fiecare persoană în parte. Aşa ceva eu una n-am mai văzut. Parcă-i băgat în priză. E aşa de fericit, că nu ştie la care din noi să se oprească şi rezultatul este că aleargă în cercuri şi din când în când sare pe câte unul din noi.
În casă ne aşteaptă un ceai cald de tei cu măceşe şi plăcintă cu brânză. Ospitalitatea şi bucuria gazdelor ne încălzeşte sufletele. Mai că nu ne mai vine să plecăm. Dar Clujul nu este tocmai aproape aşa că nu zăbovim prea mult.
În drum spre casă mă gândesc la ziua ce tocmai se încheie şi îmi dau seama că n-am mai trăit una cu atâtea anotimpuri într-o zi. Am fost plouaţi, ninşi, am zărit soarele şi chiar curcubeul. O fost o zi surprinzătoare.
