În mine zace ceva. E un monstru care se hrăneşte cu munte şi care mă chinuie când îi e foame.
La asta mă gândesc în timp ce urcăm către cabana Genţiana, vineri noaptea pe la ora 10. Au trecut 2 weekenduri în care nu am ieşit din oraş şi săptămâna trecută deja nu mai rezistam. Număram zilele până la plecare. Când a venit în sfârşit vinerea, am rupt uşa biroului (la figurat doar, că n-a fost nevoie de forţă brută) şi am fugit repede să-mi fac bagajele.
Şi iată-mă acum, noaptea prin pădure din nou, împreună cu Rareş şi Dana în drum spre Genţiana. La început drumul a fost blând, iar zăpada lipsea cu desăvârşire. Când şi-a făcut apariţia însă, la ~1km după plecare, s-a arătat sub forma unui strat de gheaţă extrem de neprietenos. Iar acum toţi trei ne chinuim să supravieţuim cumva şi suntem mai mult pe lângă potecă, încercând să găsim o cale către cabană. Periodic mă trezesc în spate şi imaginaţia mea o ia razna. Ştiţi filmul ăla cu Liam Neeson, în care o gaşcă de oameni se luptă cu o haită de lupi? La un moment dat ei merg în şir indian şi lupii îi doboară unul câte unul, de la coadă. Dacă nu l-aţi văzut nici să nu vă uitaţi. Eu am făcut greşeala şi uite cât sufăr acum. Noroc cu Rareş care se oferă să îmi ia locul. În faţă e mai bine. Aici văd doar urşi.
Hai că nu mai e mult. Am şi trecut de jumate. Trec de o nouă zonă îngheţată, de data asta puţin mai dificilă şi când mă întorc, văd că în spatele meu Dana a căzut. Se ridică şi ne întreabă îngrijorată dacă îi curge sânge din frunte. O asigurăm că nu e decât un cucui serios şi continuăm, de data asta cu şi mai multă atenţie. Ajungem sus puţin după miezul nopţii. În sala de mese încă e lumină şi câţiva oameni treji. Vreo 2-3 numai, pentru că mâine dimineaţă plecarea e la 8. E clară treaba, nu-mi fac eu somnul de frumuseţe în noaptea asta. Luăm masa şi ne luăm paturile în primire. Măcar să valorificăm puţinele ore rămase.
Dimineaţa mă trezeşte forfota din cabană. Deschid ochii pe jumate şi refuz să întreb cât e ceasul. Mi-e teamă că dacă întreb o să aflu că suntem în întârziere şi o să fiu nevoită să mă ridic. Sigur că nu pot amâna la nesfârşit şi în până la urmă ne ridicăm şi noi.
Fără să vreau agitaţia din jur mă pune în alertă. Când vine ora plecării sunt în faţa cabanei, pregătită. Planul este să ne îndreptăm către Vârful Peleaga, atât cât putem. Probabil că cei care au colţari şi piolet vor putea ajunge pe vârf. Ceilalţi în schimb cel mult până în creastă. Eu cu Rareş avem împreună un echipament complet, ceea ce nu e prea încurajator. Pentru mine însă ar fi o mare bucurie să ajungem în creastă şi să vedem lacul Bucura. Deşi vin deja de vreo 3 ani în Retezat iarna, nu am reuşit niciodată să ajungem mai departe de lacul Pietrele din cauza condiţiilor meteo.
Împreună pornim către primul popas al zilei: Crucea lui Cuxi. Weekendul este organizat în memoria lui, aşa că oprim pentru un moment aici. Continuăm apoi pe vale în sus. În mijlocul atâtor oameni (pentru că ne-am adunat câteva zeci), sunt unii pe care îi văd acum pentru prima oară şi alţii pe care îi revăd. Oricum ar fi, poveştile curg şi când ajungem la lacul Pietrele, am senzaţia că tocmai ce am plecat de la cabană. De aici mai avem un ultim urcuş şi gata: suntem în creastă.
Pornim în şir indian şi nu ştiu cum dar ajung să fiu ceva mai în faţă decât plănuiam, adică a 3-a după Cotyso şi un alt băiat. După ce primii bat urme o vreme pe la jumătatea pantei vine rândul meu. Aşa ajung să fiu prima în şir într-o porţiune aproape verticală. Când am făcut împărţeala echipamentului cu Rareş, colţarii mi-au revenit mie, iar lui pioletul. Acum sunt îngrijorată pentru el, pentru că dacă eu pot înfinge coltarii în gheaţă, el are nevoie de trepte. Fac câţiva paşi fără să bat urme prea adânci în gheaţă. El mă asigura că e ok, însă nu sunt prea convinsă. Încerc apoi să lovesc gheaţa de două ori şi surpriză! Se sparge destul de uşor. Păi dacă aşa stă treaba, încep bat gheaţa de două ori la fiecare pas pentru a construi trepte şi continui voiniceşte. După un timp Cotyso propune să luăm o pauză, însă suntem atât de aproape iar poziţia nu este cea mai comodă. Decidem să continuăm şi în mai puţin de 5 minute ajungem sus.
Încă 3-4 paşi şi gata, suntem pe creastă. De aici putem vedea lacul Bucura în jos şi întreaga căldare în care se află. Am senzaţia că este un masiv complet diferit faţă de cel pe care îl ştiu eu. Cred că asta se aplică pentru orice munte în straie albe. Mă întind pe jos şi strig: "
lăsaţi-mă aici!
".
Ce urmează e uşor de ghicit. Pornim către Peleaga, având acelaşi peisaj la picioarele noastre pe care ne oprim din când în când să îl admirăm. Dacă la început ne gândeam că vom merge doar cât ne permite traseul, în curând ne dăm seama că partea cea mai grea a trecut deja şi că putem ajunge până pe vârf. Mă bucur când văd un alt grup de oameni ce urcă în creastă pe un versant puţin mai lin. Eram îngrijorată pentru coborâre. Mă gândeam: dacă a fost aşa de greu să urcăm, cum vom coborî? Dar varianta asta e mult mai domoală şi mă liniştesc.
Pe măsură ce ne apropiem de vârf, norii încep să acopere valea. Noroc că sunt în continuă mişcare şi momentele în care este acoperită alternează cu cele în care putem vedea departe în zare.
Ajunsă pe vârf, declar cu patos: "ştiţi că am zis mai jos să mă lăsaţi acolo? nu mai vreau acolo, ci aici!".
Savurăm peisajul o vreme şi apoi începem coborârea, de data asta parcă într-un ritm mai lent. Încerc să amân momentul când vom coborî de pe creastă. Când în final cotim dreapta arunc o ultimă privire în urmă şi încerc să iau totul cu mine. Cumva ştiu că acum se creează o amintire şi că voi reveni la ea, aşa că aş vrea să memorez fiecare detaliu.
La coborâre găsim o metodă simplă de a economisi timp: ne dăm la vale ca pe tobogan. Sunt unele clipe când uit de tot şi de toate şi mă întorc la a fi copil. Atunci mă bucur din toată inima şi parcă singurul lucru care există este atunci şi acolo. Toboganul a intrat în categoria asta.
Ajunşi înapoi la cabană, ne dăm seama că încă e destul de devreme şi avem timp să furăm un somn de amiază. Cu toată oboseala acumulată în timpul săptămânii şi după ce am dormit atât de puţin în noaptea anterioară, aşa de bine ne prinde. Adorm aproape instant, deşi nu este tocmai linişte în cameră.
Seara ieşim în sala de mese, împinşi de o foame de lup. Căutăm repede în bagaj mâncarea şi pregătim un festin de zile mari. Bine, poate nu e chiar festin, dar în situaţia dată aşa îl percep.
Mai târziu, când o chitară şi o muzicuţă încep să cânte începe distracţia. Li se alătură şi vocile mesenilor şi uite-aşa veselia e la ea acasă. Ne distrăm copios când melodia "mamă, de ce m-ai măritat" este interpretată la refren de fete alternativ cu băieţii (dacă nu o ştiţi, trebuie să o ascultaţi; sunt amuzante versurile). Nu vă mai zic că Dana, una dintre "soprane" are refrenul în minte şi a doua zi.
Dacă pentru unii distracţia ţine până pe la 2, pe noi oboseala ne împinge către dormitor destul de devreme. Adorm cu imaginea Retezatului alb în minte şi cu zâmbetul pe buze.
