Mă trezesc puţin obosită. Resimt diferenţa de nivel de ieri. Încerc să nu mai beau cafea măcar în weekenduri dar azi trebuie să fac o excepţie. Fără nu cred că ajung nici la baza muntelui.
Am decis să mergem în Crai. Mama vroia o tură mai serioasă iar tata a sugerat Craiul pentru că e mai aproape de casă. Vroiam să îl vadă cu adevărat, aşa că trebuia să aleg traseul care mi se pare cel mai reprezentativ: La Lanţuri. Poate vă întrebaţi ce-a fost în capul meu. Cum să îmi duc părinţii pe unul din cele mai grele trasee din România (sau să fie chiar cel mai greu?). Recunosc că nu m-am gândit prea mult. Ştiam că fizic vor face faţă. Merg destul de des încât să ducă o tură mai lungă şi de curând au mers vreo 9 ore prin Bucegi. Şi eram convinsă că o să le placă. A fost deci pentru mine alegerea evidentă.
Le-am spus că va fi un traseu extrem de frumos. Le-am sugerat că nu va fi uşor, însă nu am detaliat exact cât de greu va fi. Cred că asta i-a făcut să se îngrijoreze puţin, tata mai mult ca mama.
Am încercat totuşi să găsesc traseul cel mai scurt. Anul trecut am făcut pentru prima oară urcarea pe aici iar coborârea a fost pe la Diana. Ne-a luat 11 ore tura, cu toate că nu am făcut foarte multe pauze. Coborârea cea mai apropiată era cea de pe Vârful La Om. Avea un singur defect: cobora pe cealaltă parte a crestei. Dar trebuia să o aleg pe asta.
Aşa că de dimineaţă ne-am îndreptat iniţial spre Fântâna lui Botorog, pentru a lăsa o maşină să ne aştepte acolo. Cu greu am parcurs şi cei 10 km de drum spart spre Plaiul Foii şi iată-ne în dreptul indicatorului ce ne trimite spre vârf. Promite 6 ore de urcare.
Plecăm cu elan şi ne apucăm nerăbdători de povestit. Avem de recuperat. Nu mă mir când ajungem la refugiul Spirlea într-un timp record. Am simţit că mergem puţin cam tare. Şi am încercat să îi avertizez că ar trebui să îşi conserve energia pentru că ziua e lungă şi nici nu am început de fapt. Luăm o pauză scurtă şi ne îndreptăm către locul numit "La Zăplaz". Între timp le-am mărturisit părinţilor mei că umblă vorba că traseul asta ar fi cel mai greu traseu marcat din România. Nu cu intenţia de a-i speria, ci pentru a-i încuraja. Atât de frumos e!
Când ajungem la primul horn ce trebuie urcat tata declară simplu: "Maică-ta n-o să urce pe aici! Va trebui să ne întoarcem." Urcă el, urcă şi Rareş, iar acum e rândul nostru. Mama priveşte stânca aproape verticală şi mă întreabă: "dar de ce să mă prind ca să pot urca?". Între timp ne-a ajuns din urmă un cuplu, iar femeia o încurajează: "Apropiaţi-vă şi veţi găsi." Aşa îşi face curaj şi înaintează spre stâncă. O priveşte sceptică şi decide să apuce lanţul pentru a se ajuta. Face primul pas şi îşi dă seama că poate. Trece de horn bucuroasă. Nu ştiu dacă ea e mai surprinsă, sau tata că a putut face asta.
Până aici totul bine. Încă vreo 2-3 ore de urcat în stilul ăsta şi am ajuns. Căţăratul, descăţăratul şi traversările definesc traseul. Stânca te înconjoară de peste tot şi expresia "în creierul muntelui" capătă sens. Înaintăm curajoşi. Mama este încântată, tata nu. El preferă potecile, pădurea în locul stâncii. Rareş îl asigură că nu mai e mult. După încă o oră îl asigura acelaşi lucru şi începe să îşi piardă din credibilitate. Îşi dă seama şi tata că cei 50 de metri până la creastă măsuraţi de gps pe orizontală pot de fapt însemna oricât în sus atunci când înaintezi aproape vertical.
Cu toate astea ne mişcăm bine. Pe traseu am întrecut câteva grupuri. Unul ieşit în evidenţă este cel care avea şi el în componenţă un "Dorel". Glumele ce vin la pachet cu numele face să se creeze o legătură instantă între el şi tata. Culmea este că pe nici unul dintre ei nu îi cheamă Dorel, ci Tudor sau Toader. Amândoi încearcă fără speranţă să le explice apropiaţilor că numele real este mult mai frumos. Partea bună este că toată lumea se distrează de fapt. Şi glumele ca : "ne mişcăm mai cu talent?" se potrivesc perfect situaţiei.
Ajunşi în creastă răsuflăm cu toţii de uşurare şi imediat după rămânem fără aer.
De frumos ce e.
Ştiam, am mai fost. Dar parcă o văd pentru prima dată. Iar pentru părinţii mei chiar este prima dată. Amândoi se înseninează. Li se citeşte bucuria în ochi. În stânga, foarte aproape se vede vârful La Om şi traseul pe care vom coborî. Înainte de toate însă, luăm o pauză de masă. Ce bine, de când mi se făcuse foame.
Pe vârf facem câteva poze. Bine, poate nu doar câteva dar ar fi şi păcat. Începem apoi coborârea, în speranţa că nu va fi foarte lungă. Prima parte este abruptă. Nu avea cum să fie altfel, e Craiul.
Din nou povestim în timp ce mergem, iar când cineva face o glumă râdem cu toţii în hohote. Când mama se dezechilbreaza brusc, pe o pantă abruptă plină de bolovani, îngheţ. Nu ştiu ce să fac. E mai jos decât mine şi sper să nu păţească nimic. Face câţiva paşi în lateral şi după câteva clipe ce par o veşnicie se opreşte într-o piatră. O întreb dacă e bine şi mă asigură că da. Inima începe să-mi bată din nou, însă nu mă pot abţine să nu îmi imaginez ce s-ar fi putut întâmpla. Ar fi putut fi extrem de rău. Continuăm într-o notă mai serioasă, cu mai multă atenţie şi mă bucur când ajungem la refugiul Grind. De aici terenul e mult mai prietenos.
Cu toate astea nu prea ştiu cât mai avem. Sper că nu foarte mult totuşi. Cum indicatoarele nici nu pomenesc de Prăpăstii, întreb pe cineva dacă are idee. Primesc o estimare de vreo 5 ore ce mă bagă în sperieţi. Atââââât de mult? După cât am mers azi? Sper să nu aibă dreptate...
De data asta peisajul se schimbă: intrăm în pădure. Trecem de zona numită "La Table", unde par să fie indicate şi prăpăstiile. Marcajul este însă rupt şi nu putem vedea estimarea de timp. Poate că e mai bine aşa. Când dăm de un drum forestier, ne relaxăm complet. Sigur suntem aproape de final. Bineînţeles că gps-ul lui Rareş confirmă asta. Dar tata nu-l mai crede demult.
Şi cum mergem noi aşa, frânţi de oboseală, deodată văd o săgeată mare ce ne trimite înapoi în pădure. Ceilalţi au trecut de ea. Îi strig să se întoarcă. Pornim din nou pe urmele marcajului, fără să ştim unde ne duce. Începe cu o coborâre abruptă şi intră pe cursul unui râu. Urmează un slalom printre bolovani care ne cere din nou toată atenţia. Rareş verifică gps-ul şi află unde suntem: Cheile Pisicii. Tata găseşte melodia ideală pentru situaţie:
"Pe mine m-aţi omorât, dar cu mama ce-aţi avut?"
. Amândoi sunt frânţi, dar cred că mama puţin mai tare.
Au trecut peste 10 ore de când am plecat dimineaţă în traseu. Am mers prin pădure, am urcat vertical pe stâncă, ne-am plimbat pe creastă, am coborât cu emoţii şi am trecut cheile ca bonus. O tinerească adevărată făcută alături de părinţii mei. V-am spus că am cei mai tari părinţi din lume? Sunt mândră de ei şi recunoscătoare în acelaşi timp. Ceva îmi spune că pentru fiecare dintre noi ziua asta a fost specială şi că o vom mai pomeni mult timp de-acum.
Colţul tehnic
traseul cu mașina: Braşov - Fântâna lui Botorog (unde am lăsat prima maşină) - Plaiul Foii
Important:Cei 10 km de drum forestier spre Plaiul Foii sunt extrem de răi.
vârfuri parcurse: Vf. La Om - 2238m
traseu: Plaiul Foii - Refugiul Spirlea - La Zăplaz - La Lanţuri - Vf. La Om - Refugiul Grind - La Table - Cheile Pisicii - Prăpăstiile Zărneşti - Fântâna lui Botorog
Important:
În Crai nu se găseşte apă pe creastă. Pe traseul nostru am găsit apă pe urcare, puţin înainte de indicatorul ce anunţă cele 15 minute rămase până la Refugiul Spirlea. În principiu, dacă pe urcare nu mai auziţi râul pe partea stângă, înseamnă că aţi trecut de izvor. Pe coborâre am găsit apă la La Table. Este recomandat să aveţi măcar 2L de persoană pentru tura asta.
durată: ~11h
distanţă: ~27km
D+: ~1400m
marcaj: Plaiul Foii - Vf. La Om - Refugiul Grind: bandă roşie, Refugiul - Grind - La Table: bandă albastră, La Table - Prăpăstiile Zarnestiului: cruce roşie
