Se apropia weekendul prelungit şi tot ce ştiam e că îmi e aşa de dor de munte. De muntele ăla adevărat, stâncos, care să mă provoace şi să îmi amintească ce mici suntem.
Căutam greul şi nu vroiam să mă mulţumesc cu nimic mai puţin.
Weekendul avea să ne găsească în Braşov, asta ştiam deja, aşa că am început să explorez posibilităţile. Ce să fie, ce să fie? Bucegi? Piatra Craiului? Făgăraş? Vroiam trasee noi pe care să nu le mai fi văzut. Am luat internetul la bani mărunţi, în căutare de posibilităţi. Planul s-a materializat vineri dimineaţă şi s-a schimbat seara. Decizia finală: sâmbătă urma să ne îndreptăm spre Făgăraş.
Mă trezesc dimineaţa la 6 mult mai uşor decât de obicei. Am avut liber vineri şi m-am odihnit. Sunt şocată de ce diferenţă mare e faţă de zilele în care plecăm spre munte direct după o săptămână de muncă. Energia asta ce abundă promite o zi frumoasă.
Când intrăm pe Valea Sâmbetei deschid geamul maşinii şi sunt învăluită de aerul tare. Miroase a munte. Ajunşi la capătul drumului coborâm din maşină şi mă opresc pentru o clipă: păsări care cântă, un izvor ce curge şi miros de brad. Totul este cum trebuie, putem porni.
Fiind prima dată pe traseu, nu prea ştim la ce să ne aşteptăm. Ştim că vom avea de urcat destul de mult, pentru că harta promite 1700m D+. Asta însă de la Complexul Turistic Sâmbăta de Sus, iar noi de acolo am mai venit cu maşina o vreme. Ne întrebăm dacă am putea ajunge pe Vf. Moldoveanu. Deşi cel mai înalt vârf al României, nu am ajuns niciodată pe el. Cum prin Făgăraş am umblat destul de puţin şi nu punem accent pe palmares, astrele nu s-au aliniat până acum în aşa fel încât să ne ducă într-acolo. Oare e o opţiune pentru azi? Mergem până sus şi vedem ce zic marcajele.
Până atunci, începem cu paşi mici. Prima oprire a zilei: cabana Valea Sâmbetei. Traseul urmează cursul râului, prin pădure. În timp ce urcăm domol, zărim în faţa noastră un cuplu cu un copil. Ne apropiem de ei şi aflăm că are doar 3 ani. Planul este să urce până la cabană. Este prima lui tură şi până aici a mers doar pe jos. Asta da treaba. Au toată admiraţia mea.
Pe traseu îi mărturisim unui domn că ne gândim să mergem până pe Moldoveanu. El însă ne descurajează imediat, spunându-ne că prognozele pentru amiază nu sunt prea bune. Dar înaintea noastră, la distanţă mică se află 2 salvamontişti. Au urcat cam în acelaşi ritm cu noi. Hai să îi întrebăm şi pe ei, să vedem ce zic. Intrăm în vorbă cu întrebarea cea mai importantă: avem şanse să ajungem azi până pe Vf. Moldoveanu şi să ne întoarcem? Unul dintre ei ne măsoară din cap până în picioare, după care răspunde simplu: Nu ... păi aţi mers încet. Cuuuum? Noi să mergem încet? Păi am mers în acelaşi ritm cu ei. Bine, poate am mers puţin mai încet decât altădată, dar nu atât de încet. Sau să fi fost chiar agale, fără prea mare grabă? Oricum ar fi, am venit deodată cu ei. Deci dacă noi am mers încet şi ei au mers încet!
Lăsând gluma la o parte, pare-se că din creastă ar mai fi vreo 3 ore până pe vârf şi ar trebui să ne şi întoarcem (indicatorul de sus ne va spune că sunt 5 de fapt). Devine destul de clar că nu vom ajunge azi pe acoperişul României.
La cabană nu pierdem prea mult timp. Urmăm o vreme firul văii iar apoi cotim stânga şi începem urcarea adevărată. Tot în sus. Soarele bate puternic şi asta nu mă ajută deloc. Bine, ce-i drept n-am mai făcut demult o tură serioasă, aşa că nici nu sunt prea antrenată. Şontâc şontâc înaintăm iar când întâlnim rhododrendoni am un motiv bun să luăm o pauză.
Când văd primul nor deasupra noastră îmi pun problema că nu vom mai avea vizibilitate sus. Suntem pe munte şi se pot întâmpla multe în câteva ore. Îi mărturisesc lui Rareş teama mea, iar el imi spune că şi ce am văzut până acum e destul încât să declare tura reuşită. Însă asta nu e valabil şi pentru mine. Ştiu deja că nimic nu se compară cu priveliştea de pe creastă. Pentru ea urc fiecare munte. Pentru sentimentul de libertate, pentru frumos şi pentru echilibrul interior pe care îl primesc.
Şi da, când ajungem sus e exact aşa cum mi-am imaginat. Pauza de masă o luăm cu Valea Sâmbetei la picioarele noastre (cei care ne urmăriţi pe
aţi văzut asta live).
Ne îndreptăm apoi spre Vârful Gălăşescu Mic, de unde putem admira în voie Vf. Moldoveanu. Azi nu vom ajunge pe el, dar ceva îmi spune că nu va mai trece mult timp.
E deja trecut de ora 15, iar următorul vârf ( Gălăşescu Mare), nu e tocmai aproape. Decidem să ne întoarcem. Oricum, am găsit ce căutam. Facem deci cale întoarsă pe acelaşi traseu.
Pe coborâre îmi dau seama că panta asta nu e deloc domoală. E greu şi să o coborâm, darămite să urcăm. Şi cum mergem noi aşa, cu foarte multă atenţie, la un moment dat Rareş se opreşte pentru o fotografie. Mă opresc şi eu şi ce să vezi!
Îmi tremură genunchii.
De când mă ştiu n-am păţit aşa ceva. Aşa de neantrenată să fiu? Hai să terminăm cât mai repede că semnele nu-s deloc bune.
Ajungem înapoi la cabană pe înserate. Lumina începe să devină blândă iar când intrăm din nou în pădure amplifică melancolia mea. Apar din nou păsările, râul, mirosul de brad ... parcă pentru a-mi aminti ce las în urmă. De parcă aş avea nevoie de toate astea. De parcă nu ştiam deja că voi reveni iar şi iar. Pe data viitoare, muntele meu drag.
Colţul tehnic
traseul cu mașina: Braşov - Sâmbăta de Jos - Sâmbăta de Sus
Important: În Sâmbăta de Sus la un moment dat se termină drumul asfaltat. Noi am continuat pe el cât s-a putut şi am ajuns chiar aproape de capăt. Starea lui mi s-a părut bună şi l-am parcurs destul de uşor cu maşină mică.
vârfuri parcurse: Vf. Gălăşescu Mic - 2398m
traseu: Sâmbăta de Sus - Cabana Valea Sambatei - Vf. Gălăşescu Mic (în creastă am făcut dreapta, nu stânga spre Vf. Fereastra Mare a Sâmbetei) - întors
Important: Apă se găseşte la cabana Valea Sâmbetei. Este râu şi mai sus dar nu m-am uitat după izvor.
durată: ~9h
distanţă: ~22km
D+: ~1650m
marcaj: triunghi roşu până în creastă, iar apoi bandă roşie
