Sâmbătă dimineață mă trezesc odihnită. Mă resimt după ziua de ieri, dar sunt odihnită. Rares însă nu, pentru că pe la 12 noaptea, în timp ce eu dormeam buștean, un urs ataca stâna aflată puțin mai jos pe vale. Strigătele ciobanilor l-au trezit și l-au ținut în alertă. Îmi povestește acum câtă disperare aveau în glas și cum răsuna întreaga vale când strigau: "Ursuuu băăăăă!". În final s-au potolit, însă nu s-a putut abține să se întrebe în ce direcție a plecat ursul. Înapoi în vale, sau în sus? Eu nu pot decât să fiu ușurată că n-am auzit nimic. Pentru că altfel sigur nu mai dormeam toată noaptea. 

Încă de anul trecut povesteam cu părinţii mei despre o tură în Făgăraş. Îşi doreau foarte mult să ajungă pe cel mai înalt vârf al României şi eram decişi să nu lăsăm să treacă încă un an. Aşadar pe la începutul verii am făcut un consiliu de familie în care am ales două weekenduri candidate: primele din luna august.

Era vineri şi încă nu ştiam ce vom face a doua zi. Ştiam că vrem munte dar ştiam şi că ne-a cam ajuns oboseala. Vroiam şi munţi înalţi, dar vroiam şi o zi de odihnă. Şi cum locuim în Cluj ăsta nu e un lucru uşor de obţinut.

Se apropia weekendul prelungit şi tot ce ştiam e că îmi e aşa de dor de munte. De muntele ăla adevărat, stâncos, care să mă provoace şi să îmi amintească ce mici suntem.

Cum ajungi să participi la una din cele mai grele curse de alergare montană din România ? Ei bine, sunt convinsă că pentru mulți dintre participanți răspunsul este: prin dorință, multă pregătire și ambiție. Pentru noi însă răspunsul este altul: cu un dram de nebunie.

In fiecare an domnul Dinu organizeaza tura "Fagarasii mai altfel". De ce mai altfel ? Pentru ca in principal se merge pe nemarcate, deci prin locuri mai putin umblate.