Cum ajungi să participi la una din cele mai grele curse de alergare montană din România ? Ei bine, sunt convinsă că pentru mulți dintre participanți răspunsul este: prin dorință, multă pregătire și ambiție. Pentru noi însă răspunsul este altul: cu un dram de nebunie.
Weekendul trecut, împreună cu Rareș trebuia să plecăm în concediul mult așteptat. Văile de abrupt din Bucegi sunt pe lista noastră demult și în sfârșit urma să le văd și eu. Însă Murphy a ținut neapărat să aibă dreptate și de data asta și puși în fața unei situații dificile, am fost nevoiți să amânăm totul. Nu pot descrie dezamăgirea mea când am realizat că nu voi mai fi la înălțime, că nu voi respira munte în săptămâna ce urma. Însă asta nu ne împiedica să facem ceva în weekend, mai precis sâmbătă, pentru că era singura zi în care ne puteam desprinde de realitate.
Trebuia să găsesc un plan care să se încadreze în parametrii: să se desfășoare pe o zi, cel mult cu plecare de vineri, dar să ne permită să respirăm atât de mult munte încât să ne ajungă pentru următoarea săptămână de muncă. Cum locuim în Cluj, e greu să ajungi pe munți înalți într-un timp scurt iar Rareș se gândea la ceva "pe lângă casă". Joi îmi vine ideea să mergem la un concurs de alergat. Miercuri fuseserăm împreună la o alergare prin făget și Rareș îmi spunea că i-ar plăcea să alergăm mai serios din nou, nu doar o dată pe săptămâna, cum am făcut pe parcursul verii. Cred că asta însemna să ne antrenăm mai serios, nu să mergem la concursuri serioase :) La o primă căutare pe internet găsesc 3 variante: Colibita Bike Fest ( care avea și probă de alergare), Răchițele Wild Race și 2X2Race. Primele 2 variante erau amândouă în zone apropiate de casă, dar nu la înălțimi mari. Cea de la Răchițele mă atrăgea cu atât mai puțin, cu cât weekendul anterior îl petrecusem la Rogojel, deci în aceeași zonă.
2X2Race în schimb ...2X2Race era altă poveste. Se desfășura în munții Făgăraș, deci cu siguranță mi-aș fi luat porția. Da, poate că lacul Bâlea ( punctul de start ) e puțin departe de casă, însă din Sebeș până în Sibiu e autostradă, deci asta ne scutește de ceva timp și dacă plecăm de vineri, sâmbătă putem alerga și seara să fim înapoi în Cluj. Studiez traseele pe site-ul lor și constat că cel mai scurt este cel numit X2Race, care înseamnă Bâlea Lac - Vf. Negoiu - Bâlea Lac, 18 km și 1800mD+. Da, poate că n-am făcut niciodată diferența asta de nivel într-un concurs, dar cât de greu poate fi ? Cât ar putea să ne ia ? Rareș estimează la 3h jumate , eu zic că vreo 4 ...
Privind în urmă îmi e clar că eram naivi și chiar nu știam în ce ne băgăm. Dar cum cele mai faine experiențe pleacă de la o idee nebunească, X2Race nu a făcut excepție de la regulă.
Reușim să ieșim din Cluj vineri seara, la ora 20 și 4 ore mai târziu ajungem la Bâlea. Pe întuneric parcăm mașina și căutăm un loc de pus cortul. Zona e plină de mașini și corturi ale concurenților, însă nu pot să nu observ, chiar și pe noapte, gunoaiele. Peste tot, de toate felurile. Alegem un loc în care iarba este mai înaltă și incepem să montăm cortul. Când începem să îl fixăm, constat că de fapt e cursul de scurgere al apei din parcare. Bine că am văzut, că altfel poate făceam o baie neplanificată peste noapte. Îl mutăm și în curând ne punem la culcare. Contrar așteptărilor, peste noapte nu îmi e frig deloc, așa că dorm chiar bine.
Ne trezim puțin înaintea orei 6, pentru a vedea startul de la proba lungă. Constat că sunt puțini concurenți, comparativ cu alte concursuri la care am participat. Acum îmi dau seama că nu oricine poate duce un astfel de concurs, și e normal să fie așa. Felicitări tuturor celor care au reușit să termine traseul lung al concursului, care a însemnat 45 de km cu peste 4200mD+. Sunteți supraoameni și pentru asta vă admir :)
Imediat după, mergem să ne înscriem și noi, ne luăm micul dejun și ne pregătim încet încet de start. Întâlnim cunoscuți și îi întrebăm în cât timp estimează că vor termina. Răspunsurile primite sunt 6h, sau 4h jumate pentru cineva mult mai bun ca noi. Hm ... cred că nu prea știm noi în ce ne băgam. Însă cum nu ne-am antrenat pentru asta, scopul este să terminăm. Pentru prima oară nu m-am pregătit cu luni înainte, nu am studiat traseul km cu km, nu știu care au fost timpii din anii anteriori sau cum arată traseul. Concursul ăsta înseamnă pentru mine o mare schimbare de mentalitate și n-am idee cum o să se termine.
Lacul Capra
Cu toate gândurile astea, timpul zboară și în curând ne trezim la start. Începe și numărătoarea inversă și pornim ușurel către Șaua Caprei. Plin de entuziasm, Rareș o ia înainte și mă încurajează să merg mai tare. Eu însă insist să merg încet pentru că știu că avem tot timpul să tragem de noi și vreau să fiu sigură că o să am forță și energie până la final. Nefiind adepta gelurilor, mă bazez în totalitate pe alimentație, iar asta înseamnă că trebuie să îmi dozez bine efortul. Urcarea până în Șaua Caprei este destul de abruptă, însă nu mă pune pe gânduri. Știam că asta și urcarea pe Negoiu sunt mai grele. Continuăm către Vf. Iezerul Caprei și nu după mult timp ajungem la primul ( și singurul, după cum urma să aflăm ) punct de hidratare și alimentare. Fiind abia la km 3, 5 iau o bucată de brânză, ne umplem sticla cu apă și continuăm. În față noastră se întinde creasta Făgărașilor, în toată splendoarea ei.
Oprim din când în când să facem poze. Dacă la început mă gândesc că o să mergem pe urcări iar pe coborâri o să alergăm, constat în curând că planul nu e prea realist, pentru că și coborârile sunt tehnice. Ajută extrem de mult faptul că sunt familirizată cu stânca și cobor repede, însă de aici până la a alerga e o diferență mare. Pe parcursul traseului sunt puține zonele alergabile și după un timp se acumulează atât de multă oboseală, încât nici pe ele nu le mai valorificăm.
Ajunși la lacul Călțun, constatăm că nu e punct de hidratare sau de alimentare. Recunosc că nu prea mi-am făcut temele și sunt surprinsă. Eu ținusem minte că o să fie aici, însă Rareș trăiește cu impresia că pe Vf. Negoiu. Așa că ne continuăm drumul și începem lunga urcare către vârf. De aici încep să apară concurenții de la cursa scurtă care se întorc deja. Ne încurajăm reciproc și continuăm. În restul zilei urmează să ne întâlnim atât cu cei de la cursa scurtă cât și cu cei de la cursa lungă. Indiferent de nivelul fiecăruia, ne salutăm și ne susținem.
După 3h jumate de la start suntem pe Vf. Negoiu. Morți de sete, aflăm că nu este apă pe vârf. Perspectiva de a nu bea apă până la punctul de hidratare lăsat în urmă ( care era la mai bine de 2h distanță) e dezolantă, așa că întreb tare dacă are cineva apă de dat. Un bun samaritean se îndură de noi și ne dă o sticlă întreagă, pe care o absorbim instant ( mulțumesc ). După ce ne hidratăm, ne găsim un loc bun de stat și ne bucurăm de priveliște. Nu putem să ne desprindem de ea așa de repede chiar dacă suntem în concurs.
pe Vf. Negoiu
Pornim apoi către următorul obiectiv intermediar, lacul Călțun. Dacă la dus am fost naivi și nu am căutat apă acolo, acum am întrebat și am aflat că ar fi un izvor în zonă. Coborâm și pe traseu cineva ne indică locul. Ajunși la lac, mergem în zonă, însă nu pare să fie pe-acolo. S-ar putea să fie doar 50m mai în stânga, însă suntem prea obosiți să îl mai căutăm. În plus, apa lacului este limpede și chiar săptămâna trecută ne-am vaccinat pentru Hepatita A. Bem apă din lac fără ezitare și ne continuăm drumul.
Știam de la dus că urmează o lungă urcare pe Vf. Lăițel, și ne pregătim psihic pentru ea. Cât de greu poate să fie? Oricât de încet ai merge tot se termină la un moment dat. Dacă la început mușchii îmi strigau să mă opresc și simțeam durere, acum au intrat în amorțeală. Durerea trece cumva în planul secund și totul devine o luptă psihică în loc de una fizică. Nu mă mai gândesc că trebuie să urc panta asta, ci că trebuie să mai rezist câteva ore. Trec pe modul automat și continui, pentru că este singura opțiune. Renunțatul nu este una și nu am ajuns la finish încă.
Treptat începem să simțim lipsa mâncării, Rareș mai tare decât mine. Ciocolata nu îi este suficientă și se simte secătuit complet de energie. Cumva ajungem înapoi la punctul de alimentare, unde ne revenim cât de cât. De aici nu mai avem mult: 2 urcări. Pe ultima dintre ele, nu ne vine să credem că e chiar ultima. Nu mai trebuie să ne concentrăm doar pe ea, nu mai trebuie să rezistăm multe după, ci suntem în sfârșit aproape. Coborârea din Șaua Caprei durează și ea mai mult decât în mod normal și în final trecem linia de finish cu zâmbetul pe buze. Zâmbim pentru că ne-am depășit limite pe care n-aș fi crezut că le putem depăși.
Ajunși înapoi ne bucurăm de o porție mare de paste și de pepenele roșu care e perfect pentru hidratare. Spre dezamăgirea mea, zona este plină cu turiști și mă simt ca în mall. Aglomerația, dar mai ales mizeria de nedescris sunt îngrozitoare. Nu pot să înțeleg cum poți să te așezi pe un colț de iarbă, să mănânci ceva și când te ridici de acolo, să nu iei mizeria cu tine și să o arunci 20 de m mai departe, în primul tomberon. Asta nu e muntele pe care îl știu și îl iubesc eu. Și mai ales nu e muntele pe care îl respect. Muntele pe care îl știu e liniștit și curat, e muntele pe care când vreau să mă așez îmi pun întrebarea care e locul cu priveliștea cea mai bună, nu care e singurul loc fără mizerie. În curând plecăm, căci ne așteaptă drumul către casă.
De la o zi care se anunța ușoară, fără prea multe evenimente ieșite din comun, sâmbăta s-a transformat în ziua în care ne-am depășit limitele, o zi în care am trăit și pe care ne-o vom aminti mult timp de-acum. A fost ziua în care ne-am cunoscut mai bine pe noi și am înțeles cât de multe putem face atunci când pare că nu mai putem face nimic.
În final, câteva îmbunătățiri care ar putea fi aduse la organizare:
- puncte de hidratare mai dese: km 3.5 e foarte aproape de start, ceea ce îl face destul de irelevant; cu toate că vorbim de Făgăraș, un munte greu accesibil, ca și organizator al concursului m-aș aștepta să îți asumi asta ( mai ales că taxa nu e nesemnificativă ) și să asiguri hidratarea și alimentarea concurenților
- start animat: startul este un punct esențial al concursului; un start bun te face să ai emoții și adrenalină, prin urmare îți da energie; aici s-a anunțat la microfon apropierea startului cu doar 2 minute înainte iar numărătoarea inversă a fost total lipsită de entuziasm
- voluntari energici: deși aparent neseminificative, încurajările voluntarilor sunt o mare parte a concursului; am fost la concursuri unde încurajările voluntarilor mi-au dat energie și chiar m-au determinat să alerg unde aș fi mers
