Am plecat vineri din Cluj fără să știm ce ne așteaptă. Urma să petrecem weekendul alături de oameni pe care nu îi cunoașteam dinainte, dar de care intuisem că o să-mi placă. Când m-a întrebat Dorin dacă vrem să urcăm și noi cu ei Transfăgărășanul pe biciclete, i-am răspuns da fără ezitare. Și bine am făcut.
Când am intrat pe ușa pensiunii și am văzut curtea, am știut că Victor va fi foarte fericit în weekendul ce începea. Avea un spațiu complet nou de explorat, în picioarele goale. Leagănul agățat de un copac cred că a fost vedetă atât pentru el, cât și pentru Horia. Iar momentul culminant, deși nu îmi poate povești încă, bănuiesc că a fost smotocitul pisicii care spre bucuria lui stătea și mai și părea să îi placă.
Oamenii, atât Dorin și Aura, cât și ceilalți, s-au dovedit a fi pe gustul nostru. Drept dovadă că în prima seară Rareș nu s-a mai dat plecat la somn. Iar în a doua am făcut schimb.
Înainte de weekendul ăsta i-am zis de prea multe ori lui Rareș: “Eu nu o să pot urca până sus.“ Iar răspunsul lui a fost de fiecare dată același: “Fii serioasă, n-o să ai nici o treabă“. Și a avut dreptate. Pentru că nu-l putem ține prea mult într-un loc pe pustiuc, am ales varianta traseului pentru începători: Bâlea Cascadă - Bâlea lac. Așa am reușit să vedem partea cea mai frumoasă a traselui.
Când am coborât din mașini și am simțit mirosul de brad aveam un singur gând în minte: să savurez fiecare moment ce urma. Pentru că deși nu ca altă dată, urma să urcăm în gol alpin și să respirăm munte. Nu m-am putut abține să mă gândesc că în alte vremuri, valea asta era începutul unor zile petrecute departe de civilizație, și abia așteptam să o lăsăm în urmă. De data asta însă m-am bucurat de ea cât am putut. A ajutat și faptul că nu se circulă încă pe ea (cu excepția bicicliștilor și motocicliștilor) și nu a început încă bâlciul estival.
Cu Victor e în continuare complicat, răbdarea nu pare a fi punctul lui forte când vine vorba de stat într-un loc. Ni se tot spune că va fi mai ușor, până atunci însă, încercăm să ne adaptăm condițiilor date, ceea ce vine la pachet cu stres pentru mine (#viatademama).
Spre surprinderea mea, am făcut urcarea într-un timp mult prea scurt. E drept că nu am ajuns până la lac pentru că era blocat drumul de zăpadă puțin mai jos. Și am și fost distrasă de poveștile cu Aura, ceea ce a făcut să zboare timpul. Dar Doamne cât de frumos a fost.
Zilele petrecute în Cărțișoara au fost pentru mine mai mult decât relaxante. Pentru prima oară după mult timp am putut să povestesc altora despre mine și atât, despre ce simt și trăiesc în perioada asta. Nu numai că îmi era dor să fie vorba despre mine, dar îmi era dor și să încetinesc ritmul atât de mult încât să mă pot gândi la lucruri pentru care nu am niciodată timp. Și așa mi-am amintit (ca de fiecare dată când interacționez cu oameni care mă surprind cu frumusețea lor interioară) cât de departe sunt de a fi cum mi-aș dori să fiu de fapt.
Concluziile weekendului: ne bucurăm foarte mult că am mers și la anu’ urcăm de jos, musai!
