Sâmbătă dimineață mă trezesc odihnită. Mă resimt după ziua de ieri, dar sunt odihnită. Rares însă nu, pentru că pe la 12 noaptea, în timp ce eu dormeam buștean, un urs ataca stâna aflată puțin mai jos pe vale. Strigătele ciobanilor l-au trezit și l-au ținut în alertă. Îmi povestește acum câtă disperare aveau în glas și cum răsuna întreaga vale când strigau: "Ursuuu băăăăă!". În final s-au potolit, însă nu s-a putut abține să se întrebe în ce direcție a plecat ursul. Înapoi în vale, sau în sus? Eu nu pot decât să fiu ușurată că n-am auzit nimic. Pentru că altfel sigur nu mai dormeam toată noaptea.
Acum că a trecut, avem în fața noastră o nouă zi. În scurt timp suntem cu rucsacii făcuți și gata de plecare. Vom merge pe vale în jos, pentru a-i întâmpina pe ai mei. Și cum nu are sens să cărăm rucsacii la deal și la vale, le găsim un loc după niște bolovani și pornim voioși fără urmă de greutate în spate.
Imediat ce începem să coborâm și putem vedea traseul pe o porțiune mai mare, zărim șiruri de oameni ce urcă. La început mai puțini, pentru ca apoi să se înmulțească ATÂT de mult, încât formează un șir indian neîntrerupt. Măi să fie, se vede treaba că e un traseu popular.
Coborâm o vreme, însă când ajungem la ultimul prag ne găsim un loc la umbră și ne oprim. Și nu așteptăm prea mult, pentru că în vreo 15 minute apar fețele familiare. După o scurtă pauză pornim de data asta împreună.
La lac ne recuperăm rucsacii și ne realimentăm cu apă, iar apoi continuăm. Soarele este și azi puternic. Nu mă mir, e cod portocaliu, roșu (care e ăla mai grav) de caniculă. În jurul nostru este plin de oameni. Parcă între timp sunt și mai mulți. E prima oară în viață mea când văd atât de mulți oameni la un loc pe munte și mă tot minunez.
Timpul care se scurge până când ajungem sus mi se pare scurt. Ne-am luat la povești și parcă nu am reușit să ne spunem tot ce vroiam. Aveam de recuperat.
Pe vârf se cuvine să luăm prânzul. Parcă ne e foame, însă când ne apucăm să mâncăm nu prea avem spor. Căldura, din nou.
Dupa ce ne luăm rămas bun unii de la alții, pornim fiecare pe drumul lui. Al nostru nu se arată prea scurt nici acum. Rareș propune să încercam să ajungem până la lacul Capra azi, însă eu nu mai am resurse pentru atât de mult. Urcarea de pe Vârful Mircii mă sperie numai când mă gândesc la ea, așa că propun să ne oprim înainte de ea, la lacul Podu Giurgiului. Până acolo mai avem însă câteva ore bune de mers. Bine măcar că sunt în mare parte la vale, cu puține urcări semnificative.
Ajungem la lac după-amiază, pe la ora 17:00. Fac din nou dușul meritat. După, altfel se vede lumea. Luăm apoi cina și imediat mă bag la somn. Nu mai știu ce oră e, probabil că foarte devreme, dar deh .... oboseala din nou.
Duminică ne trezim o dată cu răsăritul soarelui. Vrem să facem urcarea pe Vârful Mircii pe răcoare și preferabil mare parte din traseul de azi. Pornim în trombă și imediat suntem sus. În timp ce urcăm zărim și o marmotă ieșită să absoarbă soarele de dimineață. Iar mai târziu putem zări proiectată pe cer forma unei capre negre. Pe un traseu pe care circulă atât de multă lume, e probabil singura oră la care ai o șansa se le zărești. Ne bucurăm de asta, mai ales că liniștea dimineții și lumina blândă a soarelui conturează un peisaj ce îmi intră direct în suflet.
Urcarea spre lacul Capra o facem din nou pe căldură. Încă nu e foarte grav, dar se simte soarele. La lac, plin de corturi. Nu știam că și locul asta e atât de popular, dar o să țin minte. Coborâm spre Bâlea printre turiști în adidași ce încearcă să ajungă în șa. Semn că finalul e aproape. Ajunși la mașină, plecăm spre casă în scurt timp.
Tura asta am învățat o lecție importantă pe care aș fi crezut că o știu deja, însă se pare că nu: să evit zonele de creastă în zile caniculare. Lipsa oricărei forme de adăpost a fost ca o pedeapsă cruntă. În schimb, tura a avut câteva elemente frumoase: am ajuns pe cel mai înalt vârf din țara alături de familia mea și am petrecut 3 zile pline pe creasta Făgărasilor.
