Atunci când eşuezi într-un mare stil, ai două variante: fie te resemnezi şi mergi mai departe, fie încerci din nou. Eu am ales a doua variantă.
Anul trecut am participat pentru prima oară la X2 Race, în munţii Făgăraş. A fost o decizie spontană, luată în ultima clipă, care nu ne-a lăsat loc de prea multe planificări. Am decis să mergem şi am mers. Rezultatul? 7 ore petrecute pe traseu, în mare parte suferind de sete şi foame. Am decis imediat după că a fost cel mai greu concurs al meu şi că trebuie să îl încerc pregătită.
Anul asta situaţia era foarte diferită. Eram înscrisă de câteva luni şi de data asta nu-mi mai era teamă. Aveam un plan şi eram hotărâtă să îl duc la îndeplinire. Asta până vineri, când m-au lăsat toate puterile. Nu ştiu cum se face, dar mereu cu o zi înainte de concurs am aşa o senzaţie de moleşeală. Fiecare mişcare devine anevoioasă iar urcatul scărilor în special, o corvoadă. Totul parcă pentru a-mi sugera că nu sunt pregătită, că n-am ce căuta acolo. În cazul ăsta, există un singur antidot: să rămân acasă! Glumesc ... am ignorat senzaţia şi am plecat spre lacul Bâlea.
După ce trăim o întreagă aventură pe drumurile din România, ajungem la cabana Salvamont fix când se termină şedinţa tehnică. Ăsta da noroc. Ne ridicăm kiturile şi mergem apoi să căutăm un loc de campare. Asta pe jos, pentru că parcarea de lângă zona de corturi este rezervată pentru traseul de raliuri de mâine.
Şi cum căutăm noi loc de cort, zăresc eu unul bun în spatele unei maşini. Îl întreb pe proprietar dacă îl deranjează să îl punem acolo, primesc răspunsul scontat şi gata: suntem gata să îl montăm. O jumătate de oră mai târziu, după poveşti cu Ionuţ(proprietarul maşinii), 2 drumuri până la maşină şi o masă copioasă, suntem gata de somn. N-o să prindem noi prea multe ore, dar câte sunt e bine. Până la 5:20, când am pus ceasul să sune, tot e ceva.
Aşa naivă adorm în scurt timp. Şi când am somnul ăla mai dulce, se întâmplă nenorocirea: mă trezeşte un zgomot.
Maşina de lângă noi a pornit!
Tresar şi mă uit repede la ceas: ora 03:25. Constat că mi-e cald şi mai dau o haină jos. Mă întind la loc cu motorul ce se aude fix lângă noi. Îmi imaginez că ar putea veni peste noi maşina pentru că nu e un loc tocmai drept şi sper că omul a tras frâna de mână. Câteva minute mai târziu, când credeam că mai rău de atât nu se putea, începem să simţim: mirosul de noxe ne invadează cortul de-a dreptul! Cât noroc tre să ai ca singura maşină din toată parcarea pornită în miezul nopţii să fie cea lângă care te afli tu. Nici prin cap nu ne-a trecut că ar putea s-o şi pornească. Bine bine, acum de somn nu se mai pune problema, dar dacă mai stăm mult aşa ne intoxicăm de-a dreptul. Mie sigur deja a început să mi se facă rău. N-avem de ales şi încercăm să ne mutăm. Scoatem cuiele şi îl tărâm aşa cum putem un metru - doi mai într-o parte. Mai mult nu putem că deja e altă maşină, alt cort, deci nu e spaţiu.
După, intrăm din nou în cort şi încercăm să adormim. Acum mai am doar 3 probleme: motorul încă merge şi tot nu e destul de departe încât să pot să adorm la loc, încă se simte mirosul de fum şi pentru că ne-am mutat atât de aproape de un alt cort, pot auzi sforăiturile cuiva dinăuntru. Ultima e nouă, să nu mă plictisesc.
E trecut de ora 4 când în sfârşit se opreşte motorul şi simt aerul de munte din nou în cort. Abia acum pot să mă întorc la somn.
luna încă sus
O oră mai târziu sună ceasul. Ne ridicăm puţin cam greu (n-am idee de ce) şi începem pregătirile. La ora 6 mergem să vedem startul de la cursa lungă, iar apoi îl aşteptăm pe al nostru.
Când trecem de poartă şi ne alăturăm celorlalţi concurenţi, inima începe să îmi bată mai tare: am emoţii.
sometimes a race is all you need #x2race #mountains #timetorun #2x2race #skyrunning
A photo posted by Alexandra (@alexandradumitrica) on Aug 20, 2016 at 4:07am PDT
Pe urcarea până în Şaua Capra este aglomeraţia pe care mi-o amintesc de anul trecut. Acum ştiu însă că ăsta nu e un concurs care se câştigă pe prima urcare, aşa că stau liniştită. Cât pot eu, pentru că tot îl rog pe Rareş să încerce să mai depăşească din când în când. Mi-ar plăcea să avem un ritm constant, nu neapărat alert. Ajungem în şa într-un timp ce-mi pare extrem de scurt iar apoi oamenii încep să se distanţeze unii de ceilalţi iar noi ne căutăm locul nostru în grup.
Faţă de anul trecut, acum am repere care mă ajută să îmi dozez efortul şi să domin psihic traseul. Nu mai trag ca nebuna, neştiind ce urmează sau cât, ci încerc să merg constant pe urcări şi să alerg pe coborâri. După punctul de alimentare la care nu zăbovim prea mult, urmează vreo 2 zone mai tehnice. Apuc de stânca şi mă dau jos cât pot de repede atunci când nu sunt blocaje şi se poate. Ce bucurie să simt stânca în mână.
Urcarea pe Vf. Lăiţel îmi pare mult mai uşoară decât mi-o aminteam. Când ajungem la lacul Călţun decidem să luăm o pauză de masă. Urmează o urcare lungă până pe Negoiu. Pauza are totuşi doar câteva minute. Nu prea ne vine să stăm când vedem lumea trecând pe lângă noi.
Pe vârf ajungem în 2h41min. Nu mai ştiu cât am făcut anul trecut, dar sigur mai mult decât atât. Aici, o nouă pauză. Da, suntem în concurs şi e plin de fete înainte şi după mine (pentru că ele sunt concurenţa mea), însă suntem în Făgăraş. Peisajul e atât de frumos, iar în timp ce mergem nu prea mă pot bucura de el pentru că traseul îmi solicită toată atenţia. Am nevoie de câteva minute măcar în care să absorb totul.
Doar câteva însă. În curând ne ridicăm şi începem coborârea. Încet încet pierdem altitudine. Deodată, Rareş se opreşte şi mă strigă. L-a prins un cârcel. Mă întorc la el şi analizez situaţia. Pare destul de grav. Cineva îi recomandă magneziu. Hm, o fi el bun, dacă am avea.
Am eu!
Strigă o voce de lângă. Şi imediat scoate un tub cu pastile, din care îi oferă două lui Rareş. Îi mulţumim şi încerc apoi să îi întind muşchiul, fără nici un rezultat. În cele câteva minute care s-au scurs deja, a trecut o gaşcă destul de mare de fete. Rareş a văzut şi el asta şi îmi spune să merg. Îmi e cam groază să îl las, însă mă simt aşa de bine şi mi-ar plăcea să încerc să scot un timp bun. Decid să plec. Îi las telefonul meu, pentru ca el nu îl are pe al lui şi îmi dă cheile de la maşină. Aşa, când o să ajung la finish o să-l pot suna.
Continui deci de una singură. Coborârea până la Călţun zboară şi vine punctul de care îmi era frică: urcarea pe Lăiţel. Anul trecut eram deja ruptă aici şi mi s-a părut aşa de grea ... Acum mă simt bine, dar tot pare lungă. O iau uşor la pas şi încerc să nu mă uit în sus prea des. Încet încet ajung să am acelaşi ritm cu încă un băiat şi o fată. Mai târziu fata rămâne în urmă. Continui alături de noul meu partener de cursă. Până la final mai facem o oprire scurtă în punctul de alimentare. Coborârea din Şaua Capra o facem în alergare şi după ce stau super concentrată un timp ce mi se pare destul de lung, mă uit în jos şi constat că mai avem. Numa' nu se mai termină. Dar vine şi momentul în care intrăm pe asfalt iar de aici în câteva minute suntem înaintea porţii de finish.
Pentru mine X2 e singura cursă lungă pe care am făcut-o vreodată. Şi e singura la care am trăit o stare anume la final. După atâtea ore în care am fost concentrată, în final mă relaxez şi realizez că s-a terminat.
Şi atunci îmi vine să plâng.
De fericire că am reuşit, de uşurare că s-a terminat, de mirare că am scos un timp mai bun decât mi-am propus, de bucurie că am avut un plan bun.
O cursă care te face să simţi toate astea la final este o cursă care te face să trăieşti, deci una de neuitat.
Timp final: 5h12min58s, locul 8 la fete, cu 2 ore mai bine decât anul trecut :)
P.S. Faţă de anul trecut, anul ăsta am observat îmbunătăţiri semnificative în ceea ce priveşte organizarea. Încă se mai pot corecta lucruri, dar e de apreciat efortul. Felicitări organizatorilor!
