Vineri se anunța vreme perfectă, făcuserăm un plan să îl lăsăm pe puști cu bunicu’ și să facem o tură doar noi. Asta nu s-a întâmplat niciodată până acum, ne și miram ce noroc a dat peste noi. Noroc că nu m-am entuziasmat prea tare pentru că primăvara nu a urcat la altitudini prea mari și peisajele alpine nu prea mă încântă în periodata asta pentru că nu au nici o șansă în fața verdelui crud de la altitudini mai joase.
Cu o seară înainte pustiu’ a făcut febră așa că a trebuit să anulăm. Seara ne-am și prezentat la doctor și cum sâmbătă s-a trezit mai bine, n-am mai stat pe gânduri. Am pornit spre muntele care se află aproape: Piatra Mare.
Urma să fie prima oară anul ăsta când făceam o tură atât de lungă, cu aproape 1000 de metri diferența pozitivă de nivel. Grijile îmi erau de nenumărate feluri, de la cum o să se comporte copilul până la condiția mea fizică. N-am mai făcut un traseu adevărat de prea mult timp, mă întrebam dacă o să pot rezista atât. Ei bine, s-a dovedit că pot, nu fără să mă resimt câteva zile după însă :))
Vă povesteam în ultimul articol cum s-au schimbat turele noastre de când cu apariția lui Victor. Subiectul este destul de larg și nu l-am epuizat acolo. De exemplu nu v-am povestit de starea mea de spirit din ture. Dacă înainte imediat ce lăsăm mașina în urmă intram intr-o stare de meditație parcă, ei bine acum reușesc destul de greu să mă relaxez. De fiecare dată îmi fac o grămadă de griji. Chiar dacă stăm pe loc și totul pare super ok (bine, statul pe loc înseamnă că unul din noi e în picioare și se joacă), eu tot îmi trec prin minte restul zilei, încerc să planific fiecare aspect. Fac asta cu scopul unic de a evita situațiile de criză. Nu vreau să ajungă Victor să plângă de oboseală, de foame, de plictiseală, sau mai știu eu ce alt motiv (credeți-mă, sunt de evitat situațiile de genu’ dacă vreți să nu înnebuniți devreme).
Piatra Mare ni s-a arătat încă necucerit de primăvară, cu zăpadă în zona cabanei chiar. Constat de fiecare dată că e destul de aglomerat, tot mai umblat parcă, lucru ce mă deranjează pentru că vine la pachet cu o hărmălaie ce nu te mai lasă să auzi răsuflarea muntelui.
Urcarea am simțit-o lungă, mai ales că în partea finală l-am luat eu în spate pe Victor pentru prima oară (cu ocazia asta am aflat de existența unor mușchi noi). Momentul meu preferat din tură a fost când am ajuns la cabană și privind spre Ciucaș, priveliștea era decorată cu o perdea de ploaie ce se perinda înaintea noastră.
A fost o tură lungă pentru noi, care ne-a adus bucuria de a perece timp împreună cu părinții mei în primul rând iar apoi cea de a sta în natură. Și mirosul muntelui după ploaie … de neprețuit.
