În fiecare an rododentronii ating apogeul în jurul zilei mele de naștere. Și în fiecare an îmi doresc atât de mult să îi văd. De fapt, până anul trecut nici nu mi-am pus problema să NU îi văd. Dar dacă anul trecut am sărit și Retezatul (sufletului meu, după care tânjesc tare acum), anul ăsta ne-am propus să vedem munții pe care îi iubim cel mai mult. Și am început cu Rodnei, răspunzând cu da la invitația lui Simi.
Ea s-a și ocupat de rezervarea cazării, așa că m-am relaxat complet în ceea ce privește organizarea. De fapt m-am relaxat prea tare pentru că nici nu m-am gândit că nu o să avem mâncare acolo și ghici ce: nu aveam :))
Am ajuns în Borșa sâmbătă după masă și planuiseram pentru duminică incursiunea în munți. Eram 3 familii, așa că s-a adunat o gașcă mărișoară de copii (4 în total). Victor a fost în extaz, deci. Iar combinația cu aerul curat l-au epuizat de-a dreptul. Drept dovadă că în prima seară i-a luat sub 10 minute să adoarmă.
Duminică ne-am separat de ceilalți de teama călătoriei cu telescaunul în care pustiucul ar fi fost total expus timp de vreo 20 de minute. Știam că nu stă el în loc atâta timp și ne era teamă de o situație în care s-ar speria sau ar vrea jos și noi am fi suspendați undeva în aer. Cu toate temerile astea, am ales varianta pornirii din Pasul Prislop, de unde ne-am intreptat apoi spre Lacul Stiol.
Ce a urmat a fost de vis. În scurt timp ne aflam în gol alpin, înconjurați de … liniște și cu o priveliște asupra crestei înaintea noastră. În curând am găsit și rododendronii, care deși nu se aflau la apogeu, începuseră să înflorească. Și colorau munții în roz, iar noi eram acolo și îi vedeam. Cât de fericită am fost.
Înainte să coborâm spre Lacul Știol, am urcat pe rând până spre Șaua Gărgălău. Atunci și acolo am regăsit libertatea pe care ți-o oferă munții și am gustat fericirea de a fi acolo și atât. Am închis ochii, am respirat adânc iar când i-am deschis am zâmbit.
Revenită la lac am preluat responsabilitatea de pe umerii lui Rareș (era rândul lui să urce) și ne-am bucurat cu Victor de apa rece a lacului de munte. Spre surprinderea noastră, la lac era foarte multă lume, și nu genul de lume care merge pe munte. Probabil că accesul era facil venind de la capătul telescaunului, căci am văzut că pe acolo era itinerariul. Oricum, chiar dacă era atât de aglomerat, bine a constatat Dodi (abia când mi-a spus el am realizat că așa e) că nu erau gunoaie. E totuși un semn de îmbunătățire a lucrurilor.
Un alt lucru pe care l-am observat cu tristețe (ca să nu zic nervi) a fost insistența oamenilor de a merge cu mașinile cât mai aproape de obiectiv. Dacă s-ar fi putut până pe creastă, până pe creastă ar fi mers cu mașinile mici (cu atv-urile se poate și merg deja). Și îi vedeam cum ies de pe șoseaua principală, se urcă pe un drum neasfaltat și încearcă să înainteze cu orice preț. Poate poate reușesc să mai scutească un pas-doi de mers pe jos. Urăsc să fiu pe munte sau în pădure (pățesc asta frecvent și în Făgetul de lângă noi) și când cânta păsărelele mai frumos parcă, atunci să vină un motor/atv huruind în spatele meu, să mă umple de fum și să își vadă de drum. Aștept ziua în care o să fie legi și pe la noi care să reglementeze aspectele astea, dar cred că mai repede ne mutăm într-o țară în care respectul pentru natură este normalitate demult.
Am revenit în pas cu un puști ce a dormit dus (și a fost fresh apoi, când am ajuns la pensiune și așa de bine ar fi mers un somn … #viatacubebe).
Timpul petrecut la pensiune s-a scurs printre povești de adulți și jocuri de copii, cu apusuri și răsărituri maramureșene desfășurate pe un fundal de poveste. Ne-am întors în Cluj relaxați, chiar dacă nu neapărat odihniți, cu bateriile încărcate și gata să plecăm spre Munchen. Dar despre asta în următorul articol.
