De când mă ştiu mi-a displăcut importanţa care se dă nopţii ce marchează trecerea dintre ani. În fiecare an inevitabil, încă de pe la sfârşit de noiembrie încep să fiu întrebată: ce faci de rev? De parcă trebuie neapărat să faci ceva şi mai mult decât atât, să planifici cu o lună înainte. De parcă statul acasă, cu o ciocolată caldă în mână şi cu timp pentru tine în care să te gândeşti la ce a fost şi la ce urmează nu e o opţiune. Nu, trebuie neapărat să mergi undeva.
Ei bine, eu demult îmi doresc să stau într-un an degeaba acasă. Şi am crezut că o să fie anul ăsta însă n-a fost să fie. Asta pentru că propunerea Adrianei de a petrece un weekend pe munte alături de oameni faini era o propunere de nerefuzat în orice perioadă a anului, în nici un caz pentru că a venit acum.
Vineri plecăm spre Vişeu iar seara stăm la poveşti cu Adriana şi Florin, iar mai târziu cu ceilalţi musafiri. Mergem la somn destul de repede pentru că a doua zi vrem să ne trezim devreme. Avem planuri mari.
Sâmbătă, în ultima zi din an pornim spre staţiunea Borşa. Între timp ni s-au alăturat şi Cosmin şi Cornelia. Cu ei vom urca cu telescaunul iar de acolo vom face o tură pe bocanci pe creasta Rodnei. Ceilalţi sunt echipaţi cu schiuri de tură, aşa că au alte planuri.
Aflată în telescaun privesc pârtia de deasupra. Copacii sunt albi iar urmele de ratrac sunt tăiate de primii schiori. Inspir adânc şi simt:
miroase a iarnă
. Soarele şi-a făcut deja apariţia, însă doar pentru a da peisajului strălucire. E abia începutul zilei, dar presimt că va fi una reuşită.
Imediat ce coborâm din telescaun începem să urcăm ultima parte din pârtie. Teleschiul amenajat pentru ea nu e pornit azi, aşa că aici suntem doar noi. La final ieşim într-o zonă mai plată, unde dăm de zăpadă pufoasă. Numa' bună de jucat prin ea. Constat însă că nu am nici un partener de joacă. Ştiu însă că mă pot baza pe Florin, pentru că ne-am mai rostogolit prin zăpadă şi
. Îl aştept deci cu nerăbdare.
Când apare, competiţia de înot prin nămeţi poate începe! Imediat ce se dă startul, începe cu stilul crawl, care îi dă un avans ce pare greu de recuperat. Îl anunţ că înotăm bras, nu crawl şi îl prind repede de un picior. Singura mea şansă rămasa. Oboseşte şi încep să recuperez. Târâş grăbiş fac progrese dar tot e mai puternic ca mine. Trecem linia de finish la egalitate, epuizaţi, dar mulţumiţi că am dat totul. A fost o competiţie strânsă, în care câştigătorii suntem amândoi.
Acum că mi-am făcut damblaua, putem porni din nou la drum. Şi ne îndreptăm spre Vârful Musceta, pe acelaşi traseu pe care am mers şi
. Aici suntem în creastă, iar priveliştea ne lasă fără cuvinte pentru o clipă. Nu prea mult însă, pentru că este amiază deja iar stomacul meu îşi cere tributul. Nu am mâncat nimic până acum şi încep să nu mai am energie. Găsim imediat un loc ferit de vânt şi ne aşezăm la masă. Vorba vine. Între timp, doi indivizi se apropie de noi, dinspre Vârful Galaţului. Au încercat să înainteze mai mult pe creastă dar au dat de zăpadă până la brâu şi au renunţat. Se vor întoarce în staţiune. Şi noi tot acolo vrem să mergem şi sperăm să putem trece. Anul trecut era mult mai puţină zăpadă decât acum şi a fost uşor. Acum treaba pare serioasă.
Terminăm prânzul şi ne pornim. Două-trei sute de metri şi gata: suntem în zăpadă de un metru. Ajungem în zona unde ceilalţi doi au renunţat iar lucrurile nu par să se îmbunătăţească. Ce facem, mai mergem? Decidem să mai încercăm totuşi puţin. La scurt timp după, surpriză: ieşim pe gheaţă. Asta a fost deocamdată.
Ne continuăm drumul agale, fără un scop anume. Ştim că ne îndreptăm spre Vârful Galaţului, însă nu ştim dacă vom putea ajunge până acolo. E încă departe iar zilele sunt atât de scurte. Pe la ora 15 lumina începe deja să se schimbe. Hotărâm să ne mai dăm încă o jumătate de oră iar apoi să ne întoarcem oriunde am fi. 45 de minute mai târziu ajungem pe vârf. Nu ne-am putut întoarce din drum când eram atât de aproape. Realizez că e chiar gândirea pe care au avut-o oamenii din cartea "Into thin Air", pe care am citit-o de curând. Şi asta a făcut diferenţa dintre viaţă şi moarte. Din fericire nu e şi cazul nostru. Mai mult timp pe creastă înseamnă doar o coborâre la frontală.
Pe vârf facem poza de grup. Nu de alta, dar chiar e un moment pentru care am muncit o grămadă şi am vrea să îl memorăm. Între timp soarele a mai coborât iar de aici putem vedea de jur împrejur. Peisajul e perfect.
De aici pornim inapoi pe acelaşi traseu spre maşină. Partea asta se desfăşoară cam aşa: facem trei paşi, ne oprim să ne uităm înapoi, spre soare, mai facem 3 paşi şi ne uităm înainte, apoi în lateral, apoi ne amintim că trebuie să mergem. E prima oară când îmi doresc ca ochii să poată cumva cuprinde mai mult, pentru a putea vedea tot peisajul deodată. Acum cerul a luat foc parcă şi a devenit roşu de-a dreptul. Da, e adevărat, viaţa bate filmul.
Ajunşi pe Vârful Musceta aprindem frontalele. Prima parte de coborâre e puţin mai dificilă şi avem nevoie de vizibilitate. Trecem de ea mai repede decât ne aşteptam şi ne continuăm drumul. Următorul obiectiv: vârful pârtiei. Eu îmi amintesc că e destul de aproape de aici, însă se dovedeşte că nu stau foarte bine cu memoria. După ce terminăm coborârea de pe vârf urmează o mică urcare, apoi puţin plat, o nouă coborâre (nu trebuia să ajungem deja? ), din nou plat, iar o urcare (sigur suntem pe traseul bun?) şi în final vedem instalaţiile teleschiului. Acum cerul e plin de stele, iar noi mai avem 2,5 km de pârtie de coborât.
Ăsta e momentul în care îi vine lui Cosmin ideea: avem nişte pungi? Am putea profita cu adevărat de pârtie. Găseşte el una şi încearcă, încearcă şi Cornelia iar apoi îmi dau seama că am şi eu una prin rucsac. Ia să vedem cum funcţionează treaba asta. Da, trebe să fie pantă puţin mai mare şi să mă las pe spate. Dar funcţionează. Parcurg restul traseului alternând între târât, alunecat şi mers. Ca în copilărie.
Revenim în Vişeu seara, cu vreo 4 ore înainte de revelion. Ce faină a fost ultima zi din 2016. Trecerea dintre ani o facem pe uliţă, cu steluţe care nu se aprind în mână (şi îmi luasem vreo 3, aşa de mult îmi plac), cu artificii, cu oameni dragi aproape şi cu un "La mulţi ani!" urat din inima. Bine ai venit 2017! Sper să fii cel puţin la fel de fain ca predecesorul tău. Ştacheta e destul de sus, să ştii.
Noaptea continuă cu muzică, poveşti şi mimă. Despre asta nu vă spun prea multe... bine, poate merită menţionat momentul în care ghiceam un cuvânt despre care aflasem că începe cu "piro" şi se termină cu "nist". Ce cuvânt poate fi asta? Pironist? întreb eu naiv. Lui Cosmin nu-i vină să creadă că nu ghicim iar echipa adversă e pe jos. Noroc cu Rareş care rosteşte cuvântul căutat cu atâta trudă: "pirotehnist". Uf, ce greu a fost.
A doua zi de trezim cu greu. Resimt tura de ieri şi noaptea dormită pe jumate doar. Dar chiar şi aşa nu pot să nu mă entuziasmez la gândul că vom merge pe dealurile de lângă Vişeu, ştiute de Adriana şi Florin. Şi se dovedeşte că am toate motivele să fiu nerăbdătoare pentru că şi apusul şi dealurile sunt pe măsura aşteptărilor.
Seara revenim în Vişeu iar apoi înapoi în Cluj. Ce fain a început anul.
COLŢUL TEHNIC
Rezumat:
distanţă: 17 km
D+: 880m
timp:8h 40min
