Dacă e ceva ce îmi lipsește foarte mult este senzația pe care o ai atunci când te afli pe o creastă. Nu pe vale privind în sus spre munți, nu în interiorul unor chei, ci acolo sus, unde ești atât de aproape de cer și deși te simți mic, ai sentimentul că întreaga lume îți aparține.
După ce toată săptămâna am văzut poze cu rhododendroni din munții Rodnei și am urmărit aproape obsesiv prognoza din weekend, în final ne-am hotărât ca sâmbătă sa încercăm o primă incursiune spre golul alpin cu Victor.
Punctul de plecare: Alpina Blazna, un loc din care accesul spre creastă este destul de rapid atât pentru că se află sus cât și din cauză că cel puțin prima parte a urcării este de-a dreptul brutală.
Sâmbătă pornim din Cluj în jurul orei 4, în așa fel încât Victor să se trezească la destinație. Ajunși în Complexul Alpina Blazna, ne întâmpină liniștea dimineții. Noi ne pregătim încet și pornim drept în sus, domol însă. Urcarea pe pârtie este, așa cum mă așteptam, cam grea pentru mine și am nevoie de pauze dese. Deși încet încet îmi reintru în forma fizică anterioară sarcinii, mai am totuși destul de mult până să ajung acolo.
La jumătate de oră de la plecare, înainte să terminăm de urcat pârtia, stau pe iarbă cu Victor în brațe, dându-i de mâncare. Afară plouă ușor și în plus bate și vântul destul de tare. Lucrurile nu arată deloc bine și mă întreb dacă vremea o să țină cu noi azi.
Ne continuăm apoi drumul și o dată intrați în pădure și feriți de vuietul vântului, Victor adoarme iar nouă ni se pare din nou că vom ajunge departe.
Realitatea se dovedește a fi diferită însă pentru că o dată ieșiți în vânt Victor se sperie de zgomot și începe să plângă. Ne ia puțin să ne dăm seama care este problema însă când în final ne prindem ne întoarcem instant.
O dată feriți de vânt decidem cu Rareș ca eu să merg până pe "gâlma" care pare să fie la doi pași. Ei bine gâlma este de fapt Vârful Cobășel și se află la 200 de metri diferență de nivel. Așa se face că îmi ia o oră întreagă să ajung până pe ea și înapoi.
Pe vârf, după ce mi-am dat sufletul pe urcare pentru că m-am grăbit cât am putut, decid să îmi iau câteva minute să mă adun. Atunci și acolo mă opresc pentru o clipă, respir aerul curat și privesc în jurul meu. Îmi dau seama cât de multe lucruri am în viața mea pentru care sunt recunoscătoare și cum nu aș schimba absolut nimic. Și da, îi mulțumesc și lui Dumnezeu pentru ele.
În final facem cale întoarsă fără să fi văzut rhododendronii și cu încă o lecție învățată despre mersul pe munte cu bebe. Despre lecțiile astea o să vă povestesc într-un articol viitor. Până atunci însă, simt nevoia să clarific un lucru pentru cei care nu au copii și citesc rândurile astea: fiecare moment în care nu putem face turele pe care le făceam înainte este răsplătit cu multe alte momente de dragoste imensă, așa cum nu am mai simțit până acum nici eu nici Rareș și cum nici nu bănuiam că putem simți. Și dragostea asta e fericire.
