tură pentru minte şi suflet

Sunt momente când mi-e dor de munte. Uneori mi-e dor de mişcarea şi aerul curat pe care le aduce, alteori de întâlnirea cu ceilalţi şi de pasiunea împărtăşită. Însă el mai are o latură de care mi se face dor uneori. E acel munte în mijlocul căruia mă regăsesc, care îmi oferă prilej de introspecţie şi meditaţie. Şi de muntele ăsta îmi era dor săptămâna trecută.

Am decis cu Rareş să ne îndreptăm spre Rodnei în weekend. Cu dorinţa de a ne bucura de munte şi atât, am plecat la drum fără planuri măreţe. Nu vroiam să atingem vreun vârf şi nu aveam un traseu bătut în cuie. Ştiam doar direcţia: vom pleca din Pasul Prislop către Şaua Gargalau iar o dată ajunşi în creastă ne vom hotărî pentru mai departe.

Ieşim din Cluj destul de târziu şi ajungem să intrăm în traseu în jurul orei 11. Vremea destul de închisă nu promite prea multe. Păşim agale prin curtea mănăstirii şi la scurt timp intrăm într-o pădure de brazi. Poveştile par să nu se mai termine iar când ne apropiem de creastă avem o surpriză: zărim alţi oameni. Unii urcă, alţii par să facă ture doar în partea asta a masivului la pas la urcare şi pe schiuri sau placă la coborâre. Nu ştiu de ce, dar îmi imaginam că vom fi doar noi pe aici azi.

Hotărâm să ieşim de pe traseul marcat şi să urcăm pe culmea matematică a Vârfului Musceta. Cu toate că zăpada nu e deloc mare, asta e alegerea mai sigură pe timp de iarnă. Aproape de vârf îşi face apariţia gheaţa şi decid să îmi pun colţarii.

Vf. Musceta

În creastă putem admira lanţul muntos în ambele direcţii. Fiecare îşi alege partea preferată: lui Rareş îi place cum se vede înspre Vf. Gărgălău şi Vf. Corongis pentru că spune el e un aspect de munte mai pronunţat iar eu prefer direcţia opusă, înspre Vf. Galaţului şi Vf. Buhăescu Mic şi Mare. Deşi cu un aspect mai lin, totul este alb şi măreţ.

Vf. Corongis

Cu un ritm lent ne îndreptăm înspre Vf. Galaţului. Dacă de dimineaţă cerul era acoperit de nori, acum a devenit albastru de-a dreptul. Soarele îşi face şi el simţită prezenţa şi cu ocazia asta decidem să luăm o pauză.

În timp ce savurăm prânzul, ne facem planul pe mai departe. E deja trecut de ora 15:00 şi nu vrem să întindem coarda, aşa că vom merge doar până în şaua Vf. Galaţului şi ne vom întoarce.

Ultima parte a zilei este şi cea mai frumoasă a ei. Amânăm cât putem momentul în care coborâm din creastă şi ne bucurăm de peisaje. Parcă de data asta Rareş exclamă mai des ca mine: "ce frumos e!". Şi aproape după fiecare pas se opreşte să mai facă o poză spre Corongis că de, s-a schimbat unghiul.

Finalul turei ne prinde pe înserat, când soarele aproape că dispare de tot. Privesc în urmă cu regret pentru că undeva în depărtare s-a desfăşurat un adevărat spectacol iar noi l-am ratat. Dovada a fost cerul extrem de roşu pe care l-am lăsat în urmă.