#2#3 - în capitala şerpaşilor

Azi o să vedem capitala şerpaşilor, Namche. După ziua mai lungă de ieri, avem înaintea noastră doar 4 ore de urcat, din care două mai susţinut.

Pornim încet de-a lungul râului. Deşi simt puţin greutatea bagajului, peisaleje mă fac să uit de el. Când eram acasă şi îmi imaginam traseul, mereu îmi venea în minte imaginea podurilor suspendate. Mi se părea că sunt tipice pentru Nepal. Primul l-am trecut ieri. Azi urmează altele pentru că drumul trece succesiv de pe o parte pe alta a râului. Ne bucurăm de fiecare dintre ele dar când dăm de două, unul deasupra celuilalt, rămânem fără cuvinte. Cel de jos este cel vechi şi nu mai e utilizabil. Mă simt de parcă aş fi intrat într-un film. Ce până acum vedeam doar pe calculator, e în faţa noastră.

Începem ultima urcare imediat după. Traseul este presărat cu vaci şi măgari, şerpaşi şi turişti. Totul este încadrat de nişte pereţi imenşi, spre care mai ridicăm privirea din când în când. Deasupra lor sunt munţii, munţii acoperiţi de zăpadă ce veghează toul de sus. Însă norii îi acoperă şi nu putem vedea nimic. Trăiesc cu teama că nu o să văd Everestul. Înainte să venim aici am început să citesc impresii despre traseu şi cineva a scris că deşi a petrecut 2 săptămâni aici, vremea nu i-a permis să vadă vârful. În plus, prognoza nu arată prea bine.

Tot acasă am citit că pe traseu o să întâlnim copii care se bucură să primească dulciuri. Aşa că am venit pregătiţi cu bomboane şi de data asta chiar le-am pus la îndemână (pentru că ieri le lasem undeva pe fundul rucsacului). Le împart cu fiecare ocazie şi împreună cu Rareş ne bucurăm de bucuria lor. Ba chiar, într-o pauză decidem să le oferim câteva dulciuri şi unor şerpaşi care par atât de obosiţi. Şi noi cred că am exagerat puţin (foarte foarte puţin) când am cumpărat tot raionul de dulciuri de acasă.

Ajunşi în Namche păşim timid pe străzile pavate ale oraşului. Spre deosebire de satele de până acum, Namche e mare. În centru se întind tarabele cu echipament montan şi suveniruri, alternate de restaurante şi cafenele. Căutăm cazare şi alegem una aleator. Proprietarul nu pare prea amabil şi la o primă privire în meniu şi preţurile sunt puţin peste medie. Pentru că am luat deja camera, tot ce putem face este să mâncăm în altă parte. Alegem aleator o nouă cabană şi într-adevăr preţurile sunt mai mici. În plus, proprietarii sunt extrem de amabili şi aflăm că aici accesul la internet e gratuit pentru cei care se şi cazează. Decidem să ne mutăm a doua zi, pentru că în Namche vom petrece două nopţi pentru aclimatizare.

După masă ne întoarcem la cabana noastră şi mai pe seară coboram în sala de mese pentru un ceai de mentă. La începutul sosirii în Nepal beam mult ceai cu lapte, însă pentru că mereu mi-l serveau deja îndulcit şi de fiecare dată era prea dulce pentru mine, am trecut pe ceai de mentă. Alături de noi se află două nemţoaice mai în vârstă despre care aflăm că şi ele se îndreaptă spre base camp, alături de ghidul lor. În principiu cam toată lumea de pe traseul ăsta se îndreaptă către base camp. Diferenţa apare la întoarcere, când o parte se întorc pe acelaşi traseu (cum e şi cazul nostru) iar altă parte continuă în stânga către Gokyo, pentru a străbate 3 trecători. Asta necesită 3-4 zile în plus.

A doua zi, sună ceasul la ora 6. Atunci răsare soarele şi sper să fie o zi senină pentru a putea vedea munţiiii. Trag repede perdeaua şi zăresc crestele. Se văăăd! Trag de Rareş şi împreună ieşim din cabană pentru a ne plimba pe străzi. Oraşul e liniştit în lumina răsăritului şi noi îl respirăm prin toţi porii.

Când în final reuşim să ne desprindem de el, ne întoarcem în cabană şi ne strângem lucrurile pentru a ne muta în cealaltă cabană. Aici luăm micul dejun şi ne pornim către hotelul Everest View, situat cu vreo 500 de metri mai sus. E ruta clasică pentru aclimatizare şi deşi norii ne limitează din nou priveliştea, tot o să ne prindă bine. Sus bem un ceai cu preţ de Everest şi coboram imediat după la cabană. Dacă vreodată ajungeţi pe acolo, nu beţi sau mâncaţi acolo. Preţurile sunt exagerat de mari, chiar şi pentru altitudinea aia.

La cabană facem primul duş de când am plecat. Din nou din documentatul de pe internet, ştiam de experientă cuiva care a decis să nu facă duş în Namche iar mai târziu a regretat pentru că mai sus singura posibilitate să te speli este cu o găleată de apă caldă, în frig. Măcar să învăţ din greşelile altora.

Seară cabana este plină de lume iar focul ne ţine adunaţi în jurul lui o bună perioadă de timp. Citim şi bem ceai, ne bucurăm de atmosfera intimă şi fără să vrem visăm la ce va urma.