"Ce-a fost în capul meu? De ce-mi fac asta?" Dacă alergaţi, şansele să va fi pus întrebări similare la un moment dat sunt mari. Asta mă întrebam şi eu pe la km 15, când mă durea o încheietură, un cârcel îmi ameninţa gamba dreaptă şi cei 6km rămaşi păreau atât de mulţi...
Sigur că nu la asta mă gândeam înainte de semimaraton. Deşi nu e primul concurs, e interesant cum nu îmi amintesc deloc părţile dificile. Cumva, fără să vreau îmi rămân în minte doar părţile faine care oricum sunt mult mai multe.
La întrebarea lui Rareş din ziua precedentă concursului: "Ale cum eşti ? Ai emoţii?", am răspuns relaxată: "Nu Rareş, nu am!". De data asta nu îmi propusesem să mă rup, nu era în prim plan performanţa obţinută. Ştiam că e un concurs fain (nu degeaba e pe lista scurtă de competiţii la care particip în fiecare an) şi plănuiam să îl savurez cât pot.
Cu startul abia la ora 12, de dimineaţă am avut timp să luăm micul dejun fără grabă. Am plecat spre Piaţa Unirii în jurul orei 10:30 şi 10 minute mai târziu mă aflam la rând pentru a ridica kiturile de concurs. În timp ce aşteptam simţeam emoţiile în stomac. Aflată în mijlocul agitaţiei nu mai eram aşa de relaxată. Parcă în jurul meu toţi aveau echipament mai serios, priviri mai hotărâte, ce mai: aveam impresia că fiecare persoană în parte ştie ce face mai bine ca mine şi că o să rămân ultima.
Următoarea oră a zburat repede. Schimbat câte o vorbă cu unul-altul, prindere numere, decis dacă iau bluza cu mine sau nu (n-a fost o decizie uşoară deloc), şedinţa tehnică, energia celor din jur, numărătoarea inversă şi gata! Am pornit.
Înainte să plecăm i-am spus lui Rareş că îmi doresc să alergăm cât mai mult din cei 8.5 km de urcare care ne aşteaptă şi pentru asta e nevoie să ne temperăm la început. Plecăm într-un ritm confortabil şi sunt mereu atentă la puls. Uneori îl simt pe Rareş că ar merge mai tare însă îl trag de mânecă şi îl rog să stea. Ca şi în anii trecuţi, pe la km 3 unii încep deja să o ia la pas. Noi continuăm. Mi-e teamă de curba ce urcă spre Pietrele lui Solomon. Acolo m-am oprit altădată pentru că plecasem prea tare şi o ţin minte ca fiind abruptă. Trecem de ea cu bine şi ajungem la punctul de hidratare de la km 4. Fiind distanţă destul de scurtă, nu avem apă sau alimente cu noi, aşa că fiecare punct de alimentare e binevenit.
Continuăm urcarea încet, dar fără să ne oprim. Pas cu pas kilometrii trec şi pare că ne-am găsit locul în mulţime. Pe lângă noi un băiat face sprint după sprint. În timp ce noi mergem uşurel, constant îl depăşim pentru ca mai apoi să sprinteze şi să treacă în faţa noastră. Ajungem sus la km 8 şi la cel de-al doilea punct de alimentare după exact 1 oră. Spre final am alternat mersul cu alergatul. Se făcuse panta destul de abruptă.
Urmează coborârea ... oarecum. Îmi amintesc că anul trecut eram convinsă că de aici înainte o să merg doar în jos şi asta m-a costat ceva. În realitate coborârile alternează cu urcări scurte care te cam doboară psihic. De data asta sunt pregătită însă şi îmi rezerv energie pentru fiecare.
În timp ce alerg sunt surprinsă de numărul de fete din jurul meu. Parcă anul trecut nu erau atât de multe. Acum însă, sunt atât în faţă cât şi în spate şi asta mă obligă să fiu mereu în alertă. Pe urcare eram destul de relaxată pentru că ştiam că suntem abia la începutul cursei. Acum am trecut în a doua jumătate şi deşi am depăşit o parte din ele, altele continuă să alerge în acelaşi ritm.
În Şaua Tâmpei gălăgie mare. Doi copilaşi bat palma cu fiecare concurent. Sunt fericiţi. Coborârea de aici până în Răcădău e destul de dureroasă. Noroc că ţine un kilometru doar şi se încheie cu un nou punct de alimentare. Ultima pauză şi plecăm. O durere în încheietura şoldului mă cam sperie şi ştiu că mai avem în faţă cel puţin 2 urcări. Încă un kilometru şi un cârcel începe să îmi ameninţe gamba dreapta. Opresc să îmi leg şireturile şi mă depăşesc două fete. Ah, erau în spatele meu. Nu ştiu dacă mai am puterea să le depăşesc din nou. Mă gândesc la finalul cursei. Şase kilometri nu ar fi aşa de mult dacă acum aş începe să alerg, însă în condiţiile date capătă proporţii colosale. După încă un km şi sunt gata. Nu mai pot, abia aştept să se termine. Ştiu că mâine o să mă doară tot corpul şi mă întreb: "ce-a fost în capul meu?" Dar am mai trecut prin asta, ştiu că durerea e doar în mintea mea şi că depinde doar de mine să depăşesc bariera.
cu teamã
in ochi
Ajungem la ultima urcare. Îl tot ameninţam pe Rareş cu ea, pentru că mi-o aminteam extrem de grea. Lui i se pare o nimica toată, pentru picioarele noastre "umblate pe munte". Pentru mine nu e chiar la fel însă trecem şi de ea şi în curând ajungem la asfalt. De aici mai e o bucată de coborâre şi gata. În faţa mea, foarte aproape sunt 2 fete. Mă întreb dacă le pot depăşi? Cârcelul ăla încă îmi ameninţă gamba şi dacă trag prea tare s-ar putea ca depăşitul să rămână amintire şi să devină visul împlinit al multora din urma mea. Cineva ne anunţă că mai avem 300 de metri. Hai totuşi să încerc. Măresc pasul şi trec înaintea lor. Rareş rămâne şi el puţin în urmă. Trec linia de finish pe locul 27 la categorie, cu două locuri câştigate pe ultima sută de metri.
Regret totuşi că nu am trecut cu Rareş, care mi-a fost alături pe parcursul întregii curse. A tras de mine, m-a temperat când a fost nevoie şi m-a ajutat să fac o cursa frumoasă.
Timpul final, de 2h13min este cu 10 minute mai bun decât anul trecut. Sunt fericită, pentru că azi mi-am depăşit limitele şi cumva ştiu că peste ani vom poveşti cu Rareş despre ce şi cât am trăit azi.
