Într-un elan tineresc în care nu am analizat prea mult starea bugetului, luna trecută am decis să îmi iau bicicletă. Motivele pentru care să o fac erau multiple, cum ar fi că cea pe care o folosesc zilnic îmi e puţin mică iar în ture lungi apar durerile de spate. Însă ceea ce m-a determinat să fac pasul decisiv a fost decizia de a participa la o tabără de mountain bike în Maramureş. Chinul ar fi fost prea mare pe vechea bicicletă aşa că trebuia să fac ceva urgent.
Ca orice fată care habar n-are ce înseamnă o bicicletă bună sau una mai puţin bună, am recurs la resurse clasice şi am apelat la băieţi: Rareş şi Ştef. De aici lucrurile au evoluat într-un ritm foarte rapid şi a doua zi deja intram în posesia unei Merida Juliet. Şi cum trebuia ca noua mea parteneră de drum să primească un nume, Julieta a venit natural.
Tot ce ne-a mai rămas de făcut a fost să ne găsim un drum de străbătut. Pentru asta am apelat din nou la Ştef. Dorinţele mele erau destul de simple: să fie o zonă frumoasă iar distanţa să fie decentă având în vedere că e prima tură pe bicicletă de anul asta. Soluţia a fost o tură în zona cheilor Râmeţului, cu plecare din Teiuş şi întoarcere prin Aiud.
Pe o vreme ca de vară, pornim spre Teiuş de dimineaţă. La destinaţie se reglează bicicletele (pare-se că reglatul bicicletelor e un ritual care trebuie să se întâmple înaintea fiecărei ture) şi se fac ultimele pregătiri. Între timp Julieta abia aşteaptă să pornim. Sau asta sunt eu şi doar am impresia că şi ea e în asentimentul meu?
La câteva sute de metri de la plecare cotim dreapta şi intrăm pe un drum neasfaltat. Câţiva kilometri mai târziu trecem de o carieră de piatră şi imediat după intrăm în pădure. Peisajul se schimbă complet şi sunt fericită să o găsesc verde. Înconjurată de muguri, flori şi frunze simt că lumea e a mea. Mă simt liberă.
Traseul trece printr-o serie de cătune. Câteva case adunate, în mijlocul copacilor înfloriţi. Cât de diferit trăiesc oamenii ăştia faţă de noi, orăşenii. Casele sunt atât de simple iar preocuparea lor de bază este legată de pământ. Mă întreb dacă aş putea duce o astfel de viaţă. Însă nu e prima oară când îmi pun întrebarea asta şi ştiu deja răspunsul: nu. Cumva ştiu că oraşul m-a format altfel şi fără să vreau sunt dependentă de ritmul alert, de abundenţa de informaţie şi de posibilităţile nenumărate.
După o vreme începem să simţim foamea aşa că oprim pentru o prima masă a zilei. În faţa noastră se întinde o vale largă, verde şi cufundată în linişte.
Continuăm apoi spre Brădeşti, punctul din care plănuim să ne întoarcem. În timp ce urcăm ultimele serpentine spre comuna Râmeţ, începe să picure. Grăbim pasul pentru că ştim că sus ne putem adăposti. După cei câţiva stropi de avertizare ploaia începe să prindă putere. O o ... Ajungem sus
puţin înainte să pornească serios şi ne adăpostim în ceva ce pare a fi un atelier de prelucrare a lemnului. Pfiu, am scăpat.
Aici ne aşezăm binişor fără nici un gând de a pleca înainte că ploaia să se oprească. Nu de alta, dar între timp a prins curaj de-a binelea. Acoperişul de tablă amplifică sunetele şi face că totul să capete amploare. Combinate cu mirosul, mă duc cu gândul la ploile de vară din copilărie, când eram în vacanţă la bunici şi aşteptam să se termine ca să putem ieşi în drum şi să ne jucăm desculţi în apă. V-am spus că iubesc mirosul ploii?
Deşi credeam că e o ploaie scurtă de vară, timpul zboară iar ea nu dă semne de plecare. Aşa că ne învelim cu ce apucăm şi umplem timpul cu poveşti. O parte dintre noi, pentru că Ştef se ridică tiptil şi se îndreaptă spre biciclete. Mai precis spre Julieta mea, pe care nu o cunoaşte suficient de bine. După o analiză atentă însă se declară mulţumit. Cred că s-au împrietenit.
O oră jumătate mai târziu ploaia se opreşte. Hotărâm să continuăm o vreme spre Brădeşti şi să nu ne întoarcem pe Valea Inzelului pe unde plănuiserăm iniţial, ci prin Pădurea Sloboda pe unde drumul e mai pietruit.
Cu 4 km înainte de Brădeşti decidem să ne întoarcem. Deşi nu mai e mult, e deja târziu iar drumul tot urcă, deci ar mai dura o vreme să ajungem. Facem cale întoarsă până în comuna Râmeţ şi de aici nu cotim dreapta, pe unde am venit ci continuăm înainte. La scurt timp după, în dreapta noastră peisajul se deschide din nou spre Cheile Râmeţului iar eu aproape că nu-mi pot lua ochii de la el.
Privesc înainte însă şi zăresc o nouă urcare. Încep să mă îngrijorez. Cei 25 de km rămaşi ar putea dura destul de mult în ritmul asta. Mare îmi este bucuria când începem să coboram şi atât. Ultimii 20 de kilometri zboară într-un timp ce pare extrem de scurt comparativ cu urcarea. Când intrăm în Pădurea Sloboda, sunt atât de bucuroasă că nu mai vreau să se termine. Din nou totul e verde, de data asta cu miros de ploaie. Acum şi aici trăiesc.
Pe seară intrăm în Aiud din nou lihniţi. Pentru fete tura s-a încheiat. Vor merge doar băieţii după maşini. Încheiem ziua schimbând impresii despre traseu şi gândindu-ne la ture viitoare.
