"Ale mergem? Mergem?" a fost întrebarea lui Rareş însoţită de un link către tabăra de mountain bike marca The North Quest. Ideea unei tabere dedicate suna foarte bine şi deşi biciclitul nu apare frecvent în lista noastră de activităţi, ideea de a explora Maramureşul pe două roţi timp de 3 zile m-a convins pe loc.
"Mergem!"
Joi după masă în jurul orei 16 ieşim din Cluj. Destul de devreme pentru noi, însă trebuie să ajungem la masa de seară de la ora 20:00 aşa că am grăbit puţin lucrurile şi am reuşit să evadăm din oraş. Şi când zic evadat, nu exagerez deloc pentru că exact asta am simţit imediat ce am dat de câmpii verzi şi dealuri împădurite, după săptămâna pe care am avut-o.
Ajunşi în Breb, ne luăm camera din The Village Hotel în primire şi ne îndreptăm către masă. Cum atunci când ne-am înscris locurile erau deja ocupate, spre deosebire de majoritatea participanţilor care sunt cazaţi la pensiunea Mărioara, noi vom sta aici iar serile vom mânca în casele localnicilor. Aşadar în prima seară, cea de joi, ne îndreptăm către prima casă, în prispa căreia se află o doamnă maramureşeancă îmbrăcată în port tradiţional. Intrăm într-o cameră în care mirosul îmi aminteşte de casa bunicii şi ne aşezăm la masa pusă deja. Aşa începe festinul primei seri în care cu fiecare minut suntem tot mai încântaţi: gustul ciorbei, smântâna în care stă lingura dreapta, sarmalele pe care încercăm dar n-avem nici o şansă să le terminăm şi la final cornuleţe fragede la care privesc regretând faptul că am ales să mănânc şi a doua farfurie de ciorbă.
După revenim în pensiune unde se află restul. Aici cunoaştem o parte din oamenii alături de care vom petrece următoarele zile.
Vineri dimineaţă ne trezeşte buna dispoziţie acompaniată de muzică a colegilor de casă. Dacă asta e situaţia, hai să începem ziua cu o cafea. Cafeaua e ea cum e, dar combinată cu laptele de ţară şi mierea de Breb schimbă brusc ziua.
Cum pornirea e abia la 11, avem timp să savurăm micul dejun şi să ne mai relaxăm o vreme. Afară ciripesc păsărelele acompaniate de susurul râului. În plus, primăvara pare a fi atins apogeul. Cred că asta e o definiţie a fericirii. Trebuie să fie.
Când soseşte ora pornirii, ne îndreptăm către punctul de start. Aflăm de la Robert că traseul de azi este în proporţie de 80% pe asfalt. Pentru că în noaptea anterioară a plouat a fost nevoie să schimbe planul iniţial. În timp ce aşteptăm să se adune toată lumea, răbdarea începe să scadă tot mai mult. Abia aştept să explorăm împrejurimile.
În cele din urmă pornim şi începem cu o coborâre. Ştiu sigur că o să plătim mai târziu pentru asta. După vreo 7 km în care mergem tot la vale, începem o urcare care mă sperie imediat. Cobor de pe bicicletă cu gândul că n-o să ţină mult. Ce nu ştiu eu este că de fapt e lungă de vreo 5 km. Şandor, unul dintre organizatori mă încurajează să urc înapoi pe bicicletă şi îmi sugerează că o să mai dureze o vreme. Toate astea se întâmplă undeva în spatele plutonului. Am reuşit să rămânem ultimii. Primii au plecat ca din puşcă încă de la început. Pentru un moment am crezut chiar că e concurs. Dar, mi-am zis, eu am venit să mă bucur de zonă, de natură, nu să trag. Plus că sunt conştientă că nu am antrenament pe partea de biciclit şi muşchii trebuie să reziste timp de 3 zile. Aşa că mi-am propus să încerc să îmi conserv energia.
Când ajungem sus ceilalţi par să ne aştepte de ceva timp. Ne întindem pe iarbă şi caut repede ceva de mâncare în rucsac. Şi bine fac pentru că în mai puţin de 10 minute pornim la drum. Traseul continuă cu zona neasfaltată, care pentru mine nu e tocmai uşoară. În ultima parte e plină de bolovani şi mă simt uşurată când trec cu bine de ea. Coborârea e din nou partea mea preferată, mai ales că peisajul devine verde din nou, după ce sus era încă searbăd. Încheiem tura cu o oprire la Păstrăvăria Alex unde mâncarea se ridică la nivelul foamei noastre iar apoi revenim în Breb.
Seara ne îndreptăm din nou spre casa unui localnic, unde ne aşteaptă mâncarea caldă. Bine ... de data asta sunt pregătită. Ceva ceva am învăţat ieri şi acum am de gând să aplic. Aşa că mănânc o singură porţie de ciorbă, nici aia cu vârf. Aşa reuşesc să mănânc aproape tot felul 2 iar când primim cozonaci cu multă multă nucă rezist eroic şi reuşesc să mănânc o felie întreagă. Vai ce buni sunt! Când tanti ne întreabă dacă să ne pună şi la pachet cozonac eu de ruşine îi spun că nu. Spre mirarea mea ea reacţionează şi mă ia în serios, aşa că schimb macazul imediat: "dar băieţii cred că voooor". Şi eu cu ei, evident, dar asta n-o mai spun. La finalul serii nu plecăm cu mâna goală iar a doua zi mă bucur din plin de premiul nostru.
Sâmbătă începem din nou ziua cu micul dejun. În timp ce mă bucur de cafea băieţii ne povestesc despre dragostea lor pentru biciclit. Ne povestesc de antrenamente, nutriţie, obiective sau pur şi simplu diferite păţanii. Deşi nu pot să spun că le împărtăşesc pasiunea e aşa de fain să îi ascult povestind. Se simte ce mult iubesc să facă asta. În plus, din poveştile lor mai prind şi eu una alta. Poate poate o să mă ajute să supravieţuiesc şi zilei de azi.
Traseul de azi nu va porni din Breb, aşa că înainte de toate ne vom deplasa către punctul de start. Pentru asta organizatorii au pregătit dube pentru transportul bicicletelor şi microbuze pentru noi. Deja eram super impresionată de organizarea taberei. Acum doar mi se confirmă încă o dată că nu le-a scăpat nici un detaliu şi totul este extrem de bine pus la punct.
Şi în tura de azi ne găsim repede locul în pluton: ultimii. De data asta ştiam la ce să ne aşteptăm, eram pregătiţi psihic. Uşurel ne îndreptăm spre cel mai înalt punct al zilei, Vârful Igniş. Nu ajungem chiar pe el, însă destul de aproape încât să avem o privelişte superbă asupra oraşului Baia Mare.
Pentru coborâre există două variante: aşa zis traseul motoriştilor pentru cei care se încumetă şi coborârea pe şosea pentru noi restul. Pentru că noi alegem fără ezitare cea de-a doua variantă. Şi bine facem pentru că a doua zi ne povestesc băieţii cum arată traseul dificil: ca o râpă în care a căzut ursul şi a murit. Dacă mergeam pe-acolo sigur aveam şi noi parte de soarta ursului.
Pe ultima urcare încep să număr fiecare metru şi să sper în fiecare minut că e gata. Când în sfârşit ajungem sus îmi spun că de-acum mai trebuie doar să îmi dau drumul la vale şi atât. Da da, aş vrea eu. De fapt ultima coborâre prin pădure o facem pe un teren tehnic pentru care e nevoie de toată concentrarea mea. Noroc cu Iulia care cunoaşte fiecare piatră, fiecare rădăcină de pe traseu şi stă lângă mine să mă prevină în legătură cu ce urmează. Trecem cu bine şi de asta şi când intrăm în oraş răsuflu uşurată.
Întorşi în Breb, seara aproape că vrem să mâncăm faţa de masă de foame. De data asta rămânem împreună cu ceilalţi, pentru un grill party. La finalul cinei toţi cei care am mâncat împreună în serile anterioare cădem de acord că a fost puţină mâncare. Cred şi eu, comparativ cu festinurile de care ne-am bucurat.
Duminică este ultima zi a taberei. Azi vom face o tură uşoară, pentru că în a doua jumătate a zilei vom pleca spre casă. Obiectivul zilei: Vârful Prisop. Plecăm din nou cu plutonul din urmă, care azi s-a mărit. Oboseală acumulată în zilele anterioare îşi spune cuvântul. Însă nu ne doboară aşa uşor. Încet şi sigur ajungem pe vârf, de unde priveliştea devine preferata mea din tot ce am văzut în ultimele zile. Putem vedea Munţii Ţibleş, Creasta Rodnei, Munţii Maramureşului şi aproape, deasupra Brebului Creasta Cocoşului din Munţii Gutâi. Pentru asta am depus tot efortul ăsta azi şi ştiam că o să merite. Bine, nici urcarea până aici nu e de neglijat la capitolul frumuseţe, pentru că am fost înconjuraţi de brazi iar mai târziu şi-au făcut apariţia brânduşele.
Coborârea o facem pe acelaşi traseu (asta doar începătorii, ceilalţi urmând să încheie o buclă) iar pe la ora amiezei deja suntem înapoi.
În timp ieşim din Breb, mă loveşte melancolia. M-am îndrăgostit iremediabil de locul asta şi trebuie neapărat să revenim. În cele trei zile petrecute aici m-am simţit ca în concediu. În plus, tabăra s-a ridicat şi ea la nivelul aşteptărilor. Cu o organizare impecabilă, oferă contextul pentru a cunoaşte oameni cu aceeaşi pasiune, într-un cadru ce uneori pare ireal pentru noi, orăşenii.
