Au trecut peste 9 ore de când am pornit în tură. Ne aflăm undeva pe nişte dealuri şi împingem bicicletele cu greu. Drumul nu este ciclabil şi când ajungem pe iarbă alegem să continuăm pe lângă ele. Fiecare nouă culme pe care o zărim înaintea noastră sperăm să fie ultima şi să ne dezvăluie satul Prislop, punctul nostru de plecare. Suntem rupţi.
Cum a început aventura noastră? Cu gândul că din maşină Ţara Lăpuşului arată grozav şi cu o postare ce m-a convins că trebuie să mergem şi noi. Înarmaţi cu trackul primit de la Alina, sâmbătă dimineaţă pornim în formaţie de 6 (Adriana, Ştef, Simi, Dodi,Rareş şi eu) spre satul Prislop din judeţul Maramureş. Tura ne promite 66 de km şi 1600m diferenţa de nivel. Statistic vorbind e clar că va fi cea mai grea tură a mea pe bicicletă însă nu mă îngrijorez prea tare. Cât de greu poate să fie? Şi târâş şi tot termin eu kilometrii ăştia.
Pornim cu zâmbetele pe buze. Ce fain e verdele ăsta care ne înconjoară. La scurt timp ne oprim pentru a culege cimbrişor. Miroase tare bine şi nu ne putem abţine. Plus că nu ne grăbim nicăieri. Singurul scop pentru azi e să ne bucurăm de împrejurimi.
Prima jumătate a turei zboară. Cum în mare parte este la vale şi pe asfalt, kilometrii curg fără să ne dăm seama. Bine, poate şi din cauză că ne-am luat la poveşti.
Deodată, în faţa noastră peisajul se schimbă. Zărim un sat de ţigani. Pe măsură ce ne apropiem îl putem observa mai în detaliu. Casele sunt făcute parcă din pământ, iar garduri nu există. În drum putem zări copilaşi care se joacă, iar când ajungem în ceea ce pare a fi centrul satului, îi zărim pe toţi adunaţi în faţa unei case. Nu ştim ce fac, dar eu mă bucur că mergem la vale şi avem viteză. După ce lăsăm satul în urmă ne oprim pentru regrupare. Dodi şi Rareş au fost atraşi de potenţialul fotografic al zonei şi nu s-au putut abţine să nu oprească măcar puţin. Ne bucurăm când ne ajung din urmă şi putem continua.
Ieşim apoi la o şosea şi mai lată decât cea pe care eram înainte şi mă îngrijorez. Unde-s drumurile de ţară, unde-i pădurea? Mă liniştesc când intrăm în satul Răzoare şi cotim stânga. De aici şoseaua va fi mai puţină decât drumurile iar noi începem să urcăm. Nu pentru mult timp însă pentru că pe marginea drumului îşi fac apariţia fragii. Ar fi şi păcat să nu îi degustăm.
Următoarea parte a traseului devine imediat preferata mea. O urcare prin pădure (v-am zis că iubesc pădurea? ) care se termină cu nişte dealuri presărate cu sate şi cătune.
Treptat îşi face apariţia foamea. De dimineaţă nu am făcut nici o pauză de masă şi e trecut de ora 15:00. Ne gândim să oprim însă în faţa noastră se vede o urcare hotărâtă şi parcă nu prea ne-ar cade bine mâncarea ştiind ce urmează. Mai bine o terminăm şi ştim o treabă. Când pe la ora 16:00 găsim masa de lemn cu bănci indicată de un sătean, nu ştiu de ce mâncare să mai apuc. Sunt lihnită.
După masă, parcă altfel se vede lumea. Pornim din nou la drum. O zonă foarte frumoasă este cea în care se găsesc satele numite Preluca Veche şi Preluca Nouă. Asta e Ţara Lăpuşului pe care speram să o găsim azi şi mă bucur că sunt aici.
Încă o coborâre, o urcare, un kilometru, doi, traversăm râul Lăpuş a doua oară azi şi ajungem la ceea ce pare a fi ultima urcare serioasă zilei. Ne bucurăm când vedem că e pe asfalt. Nu ştiu cum reuşesc, dar urc cei aproximativ 300m D+ pe bicicletă. Eram convinsă că o să mă dau jos.
Când ajungem în vârf, gps-ul arată că mai avem vreo 6 km. O nimica toată. Nu ne alarmăm când ieşim de pe şosea. Asta am căutat toată ziua. Un km mai târziu ne aflăm pe un drum extrem de rău pe care par să circule doar tractoare şi animale. Coborâm de pe biciclete şi sperăm să se termine în curând. Dar nu. Întâlnim un cioban care ne dă vestea. Suntem undeva în zona numită Neagu, direcţia este bună dar mai avem de mers tot aşa, pe imaş, până ajungem.
Prislopule, unde eşti? S-o fi mutat de azi dimineaţă. Altă explicaţie nu poafe fi. Tot aşa oftând şi sperând, după încă o pauză (nu de alta, dar peisajul e foarte frumos şi să ne bucurăm de el), în final ajungem pe ultima coborâre. Credeam că nu mai vine ... Demult n-am mai răsuflat aşa uşurată. La maşină am lacrimi în ochi. Probabil că e şi de la vânt, dar sigur puţin a contribuit şi uşurarea mea la ele.
Nu vă mai zic că a fost de departe cea mai grea tură a mea pe bicicletă. Dar când m-au oprit pe mine nişte cifre? Şi asta mă bucură pentru că am explorat o zonă atât de frumoasă. Ştiu însă că nu mi-a plăcut numai datorită locurilor pe care le-am văzut, ci şi oamenilor care m-au însoţit.
Traseul cu maşina
Tura in cifre
durată: ~10h
distanţă: ~67km
D+: ~1600m
