Weekendul trecut am plecat în căutarea toamnei. Începusem să o miros deja de ceva timp în oraş şi abia aşteptam să mă aflu în mijlocul unei păduri. Rareş a căutat un traseu aproape de casă şi l-a găsit pe cel din zona Muntelui Mare, pe Banda Roşie. Cum pe blogul lor poţi găsi şi track-urile, tot ce am avut de făcut a fost să-l încărcăm pe gps şi să îl urmăm în teren.
De dimineaţă plecăm destul de târziu din Cluj, în jurul orei 11 (bine, era aproape amiază...). Însă azi e o zi în care simţim nevoia de un ritm mai lent, în care să nu ne grăbim. Ajungem în satul Ocoliş o oră mai târziu şi suntem gata să începem drumeţia.
Pornim agale pe un drum ce se îndreaptă spre pădure. Un ţăran care taie lemne ne întreabă unde ne-am pornit şi îi explicăm cam ce vrem să facem. Ne urează drum bun şi îşi vede de lucru în continuare. Puţin mai târziu ieşim de pe drum şi intrăm în pădure pentru a continua direct în sus, pe o pantă destul de abruptă. Pulsul începe să îmi crească şi respir adânc în încercarea de a lua tot aerul ăsta curat cu mine.
Când ieşim din pădure suntem întâmpinaţi de măceşi. Cu spinii lor care se agaţă de tot ce pot, nu sunt tare prietenoşi. Mă bucur când se termină şi ne putem relaxa din nou. Şi în timp ce mergem noi aşa şi povestim vrute şi nevrute, deodată auzim un zgomot extrem de aproape. Un animal aleargă. Îmi imaginez că e un mistreţ care se îndreaptă direct spre noi şi îngheţ. Se dovedeşte a fi însă o căprioară care e mai speriată ca noi. O zărim în timp ce se îndepărtează.
La amiază ieşim pe culmea Vulturesei, punctul cel mai înalt de azi şi ne bucurăm de privelişte. Putem zări platoul Bedeleului în depărtare şi Ocolişul mai aproape. Ce frumos e fiecare anotimp. Uneori îmi e atât de greu să mă hotărăsc care îmi place cel mai mult. Toamna are aşa un fel de a te învălui cu miresme şi culori, parcă pentru a încerca să te convingă să o alegi pe ea. Eu însă rezist şi nu mă pronunţ definitiv. Recunosc însă că puţinele săptămâni în care o poţi savura sunt printre preferatele mele din an.
Sus, ieşim şi în partea dreapta a culmei, pentru a zări Scăriţa-Belioara. Găsim un punct de belvedere care parcă ne aştepta pe noi azi şi hotărâm că e momentul pentru pauza de masă. În depărtare soarele ne oferă un spectacol în timp ce mângâie dealurile cu razele lui.
Coborârea o începem pe marcajul triunghi roşu, pe care l-am intersectat sus. Mai târziu însă îl părăsim pentru a ne îndrepta înapoi spre maşină. Pe înserate ajungem înapoi în sat, o dată cu sătenii care se întorc de la muncă şi cu vacile ce revin de la păscut. Satul se pregăteşte parcă să adoarmă. Aici totul are un alt ritm, mai lent, mai aşezat şi totul te îndeamnă parcă să îţi aminteşti să simţi şi să visezi. Iar o zi în care îţi aminteşti e o zi trăită.
Rezumatul turei:
distanţă: 15,5km
durată: 5h45min
D+: 820m
