Este duminică, ora 05:30 iar noi ne trezim pentru a ajunge la punctul de întâlnire de la ora 7. Plănuim să facem o tură aproape de casă, în zona Măguri-Răcătău. Domnul Dinu a propus-o iar Rareş a sugerat să ne alăturăm şi noi grupului. Plănuiam oricum să mergem pe undeva pentru a-i arăta împrejurimile lui Blair, colegul de muncă american al lui Rareş aflat pentru prima oară în România.
Mare îmi e mirarea când mă ridic din pat însă şi mă uit pe geam: afară ninge şi bate vântul într-un mare fel. Eu aveam impresia că azi va fi încă o zi de toamnă. Ba chiar credeam că spre deosebire de ieri, când a plouat, azi vom vedea şi soarele. Nu am verificat prognoza dar parcă zisese domnul Dinu că a ales o zonă cu vreme bună. Iar Rareş a râs aseară de mine când i-am zis că îmi iau pantalonii de iarnă. Probabil că îşi va reveni mai târziu vremea. Da, mai mult ca sigur. Dar ia să îmi iau eu căciula de lână, mănuşile, pufoaica şi parazăpezile. Doar aşa, de siguranţă.
În parcare ne adunăm 15 oameni din cei 25 care s-au anunţat. Unii au renunţat. Cumva, asta nu mă pune pe gânduri. Pornim spre Măguri-Răcătău plini de voie bună şi odată ajunşi intrăm în traseu. Afară încă ninge tare dar fiind între dealuri suntem feriţi de vânt. Peisajul: tipic de iarnă. Totul este alb şi nu-mi vine să cred că e un strat atât de mare de zăpadă. Chiar nu mă aşteptam.
Mă bucur să revăd lume din club, pe unii după mult timp, aşa că imediat ce ne pornim ne şi punem la vorbă. Timpul zboară în timp ce ne spunem fiecare povestea. Cu bune, cu rele, fiecare trăieşte, simte şi se bucură atât să povestească cât şi să fie ascultat.
Când ajungem în cătunul Buşeşti, peisajul mă loveşte încă o dată. O bătrână merge să dea de mâncare calului, câinii aleargă şi se joacă în zăpadă, iar o vacă încearcă să îşi facă loc pe uliţă printre noi. Are undeva de ajuns şi o cam incomodăm.
De aici urmează o zonă în care nu mai suntem feriţi de vânt. Şi ne loveşte din plin. Bate din lateral şi e atât de rece încât am impresia că mă doare un ochi din cauza frigului. Blair ne povesteşte cum fiul lui în vârstă de 2 ani a inventat un cuvânt atunci când a aflat că tatăl lui vine în România:
romaniacs
. Şi acum i se pare că fiul lui a prevestit cu adevărat ceva iar el l-a ignorat cu desăvârşire. Înaintăm fără să mai vorbim de data asta. Nu prea ne putem auzi.
O oră mai târziu intrăm iar la adăpostul copacilor şi ni se pare mai cald aici. Mai avem coborârea şi gata. Deşi am mănuşi cu mine, le-am ales pe cele subţiri, iar acum mi-au cam îngheţat mâinile. În plus mi-ar fi prins bine şi o cagulă pentru a-mi proteja faţa. Şi deşi par detalii, după mai multe ore de stat în ger încep să conteze. Frigul se instaurează treptat şi încep să mă gândesc la căldura maşinii.
Mult nu mai am însă de aşteptat pentru că în curând zărim şoseaua undeva în vale şi începem coborârea finală. Ajunşi la maşină, încep imediat procesul de dezgheţare. Ah, ce frig a fost! Însă imediat ce rezolv problema cea mai stringentă, îmi dau seama că trecuse ceva vreme de când nu am mai fost într-o tură cu oamenii din club. Şi îmi era dor. Îmi era dor de poveştile lor şi mai ales de dragostea lor pentru munte care îi face să iasă în ciuda prognozei, sau poate tocmai din cauza ei. Ceea ce pentru majoritatea înseamnă nebunie, pentru ei este atât de simplu şi normal. Da, îmi era dor de o tură ca asta.
Rezumatul turei:
distanţă: ~15km
durată: 6h30min
D+: 800m
