Pusesem ceasul să sune la 1:30 dimineaţa. Ne-am propus să încercăm să vedem atracţia parcului Torres del Paine în cea mai bună lumină, cea a răsăritului. În mod normal, lumea doarme în unul din campingurile aflate la 1 oră, sau 2.5 ore distanţă. Noi însă nu am mai prins locuri acolo şi trebuie să facem o drumeţie de 4.5 ore. Sperăm să mai fie şi alţii care au aceeaşi idee şi să nu urcăm chiar singuri.
Telefonul a ales să aibă personalitate şi nu sună la ora stabilită. Probabil pentru că e în intervalul setat ca ore de linişte. Pe la 2.05 însă mă trezesc fără ajutorul lui. Oricum aveam emoţii şi nu am avut un somn adânc. L-am mai verificat o dată pe la 12.
O condiţie esenţială ca să pornim e ca vremea să fie bună. Ne-am pus de acord de aseară că nu vom pleca pe ploaie. Când ne trezim însă cerul este senin şi nu avem nici o scuză. Ne ia mai puţin de 10 minute să fim gata de plecare. Imediat ce ieşim din cort zărim 2 frontale în apropiere şi sperăm că vom avea companioni. Dar după câteva minute ne dăm seama că nu se deplasează şi pornim singuri. Ne gândim că dacă îi vom vedea mai târziu în urma noastră îi vom aştepta.
Aşa ajungem singuri în mijlocul nopţii, într-o ţară nouă, pe un continent nou.
Animalele cele mai periculoase de aici? Pumele.
Nici nu ieşim bine din camping că şi vedem mai multe perechi de ochi. Sunt fluorescenţi şi îi putem zări în întuneric de departe. Mă opresc brusc şi îl prind pe Rareş de mână. Abia când realizez că e o ceată întreagă de iepuri, inima începe să îmi bată în ritm normal.
Îmi doresc să se facă lumină cât mai repede, însă mai durează vreo 3 ore. Asta e foarte mult, aşa că mă răzgândescşi îmi doresc să ajungem în primul camping intermediar, Chileno. Poate că de acolo măcar mai pleacă şi alţii. Şi când te gândeşti că de-abia am plecat.
Pe parcurs, ochii iepurilor nu sunt singurii pe care îi vedem. O vulpe ne iese şi ea în cale. Sunt şi perechi ai căror posesori nu îi identificăm. Rareş mă asigură că nu am de ce să îmi fac griji, pentru că pumele atacă doar din copaci.
Perfect, acum mă simt ameninţată chiar din toate părţile.
Aşa zboară prima oră jumate din aventura noastră nocturnă. Pe parcurs am atât de multă adrenalină, că nici mâncare nu îmi trebuie. În plus, ajungem în primul camping cu o oră mai repede.
Aici, se schimbă 2 lucruri: zărim în depărtare 2 frontale şi înţelegem că de aici nu mai suntem deschizători de drum şi intrăm în munte. Dacă până acum erau dealuri şi tufişuri, acum apar râurile, pietrele şi munţii. Pe aici sigur nu mai sunt pume (sau aşa îmi imaginez) şi încep să mă relaxez. Pfiu!
Restul traseului este mai abrupt, dar mult mai frumos în acelaşi timp. După cel de-al doilea camping încep să apară şi alţi oameni pe traseu iar ultimul kilometru îl urcăm pe lumină. Soarele începe să îşi facă simţită prezenţa.
Priveliştea spre Las Torres e una dintre cele mai frumoase din parc şi cred că e aşa în orice moment al zilei. Cu toate astea, pentru noi, faptul că o vedem în lumina răsăritului este ca o încununare a celor 9 zile petrecute în parc. Este singurul lucru care mai lipsea pentru a fi pregătiţi să îl lăsăm în urmă.
Când privesc către turnurile aflate în flăcări simt atât de multă recunoştinţă. Am atât de multe pentru care să mulţumesc. Cred că simt asta şi pentru că ieri ne-a povestit americanul de care v-am zis că nişte prieteni de-ai lui au venit în parc special pentru a vedea peisajul ăsta, însă deşi au stat 2 zile în zonă, vremea i-a împiedicat să vadă ceva. Iar noi suntem aici în singura dimineaţă rezervată pentru asta.
După ce soarele urcă destul de mult, ne pornim înapoi spre camping. Avem o coborâre destul de lungă în faţă, iar dupa ce s-au consumat atât entuziasmul cât şi adrenalina, încep să simt oboseala. În timp ce coborâm, apare tot mai multă lume pe traseu. În ochii lor se pot citi nerăbdarea şi curiozitatea. Noi ajungem jos înainte de ora 9. Pentru ceilalţi e dimineaţă, însă eu simt că e final de zi.
Aşa se încheie circuitul nostru. În final, nu ne putem abţine să nu facem un clasament cu priveliştile noastre preferate. Prima a fost pentru amândoi gheţarul Grey văzut din pasul John Gardner . A doua este cea de azi. Pe locul al treilea, pentru mine sunt lacurile colorate într-un albastru atât de viu , iar pentru Rareş este lacul Dickson, cu o bucată imensă de gheaţă în el.
Rezumatul zilei:
distanţă: 20km
durată: 7h
D+: 980m
Articolul face parte dintr-o serie despre circuitul nostru în Torres del Paine, Patagonia (o imagine de ansamblu a traseului se găseşte în primul articol). Torres del Paine este cel mai cunoscut parc naţional din Chile, fiind vizitat anual de aproximativ 150 000 de turişti. Are o suprafaţă de 2420km2.
