Călătoritul este un act atât de egoist. O facem pentru a ne dezvolta ca persoane, pentru a învăţa despre lume şi pentru a ne umple sufletul cu frumos. Dar poate că o dată plin putem dărui şi altora, pentru a întoarce puţin din grandiosul primit, înapoi.

Şi azi avem plănuită o zi uşoară, de vreo 3 ore. Ne-am dat seama abia ieri că am fi putut să o legăm de traseul de mâine. Acum însă nu mai putem schimba planul făcut de acasă, pentru că suntem legaţi de rezervări.

Primele ore ale zilei le petrecem lenevind. Ne simţim îndreptăţiţi după ziua de ieri şi nu ne grăbim să ieşim din saci. Nici la micul dejun nu suntem cu ochii pe ceas şi ne pierdem în poveşti cu un cuplu de americani. Adevărul e că suntem şi nevorbiţi după 4 zile în care nu am prea interacţionat cu lume.

Şi azi pornim printre primii din camping. La puţin timp de la plecare, putem vedea de undeva de sus gheţarul Dickson şi lacul cu acelaşi nume. Intrăm apoi în pădure şi dintr-o dată mă simt ca acasă. Mirosul, foşnetul frunzelor,  susurul râului care se aude undeva în depărtare, toate îmi sunt familiare. În plus, nu sunt ţânţari, vânt sau soare puternic.

Seara şi dimineaţa vântul se opreşte şi atunci se face linişte. Prima oară am observat aseară, când m-am trezit şi nu ştiam ce lipseşte. A trebuit să treacă ceva timp până mi-am dat seama: puteam să îmi aud gândurile. Iar de dimineaţă a fost la fel.