În Torres del Paine sunt două trasee importante: aşa-numitul W şi O-ul, care îl închide pe primul. W-ul este cel mai popular, pentru că e nevoie de doar 3-4 zile pentru a-l parcurge şi acoperă partea cea mai spectaculoasă a parcului. O-ul în schimb este pentru drumeţii de cursă lungă. Noi ne-am dorit să simţim parcul departe de aglomeraţie, să ne bucurăm în voie de el şi am ales a două variantă. Mai jos, puteţi vedea o imagine de ansamblu a traseului împărţit pe zile. Azi, vom povesti despre prima zi.
Noaptea trecută am petrecut-o în Puerto Natales, într-un camping. Dimineaţă ne-am trezit înainte să sune ceasul, iar la 7:30 eram deja în autobuz, în drum spre parc.
Ieri am înţeles că Patagonia înseamnă întinderi mari fără urmă de locuitor. Oriunde te uiţi poţi zări câmpuri, lacuri, oi, dar nu aşezări omeneşti. Azi am văzut pentru prima oară lame, iar peisajul a fost complet.
La intrarea în parc, autobuzul se opreşte şi urcă o doamnă îmbrăcată în uniformă. Ne explică procesul pe care trebuie să îl urmăm: 1 - completăm un formular, 2 - plătim taxa, 3 - ne ridicăm harta, 4 - urmărim un video. Totul este foarte bine pus la punct. Cred că altfel nu ar face faţă numărului imens de turişti. Când ne aşezăm la coadă, suntem alături de sute de oameni. Cu toate astea, înaintăm repede. Sunt impresionată mai ales de partea cu video-ul. În mai puţin de 3 minute ne sunt prezentate regulile de bază ale parcului: să nu aprindem focul decât în locurile special amenajate, să luăm gunoaiele cu noi şi să mergem doar pe potecile amenajate. Se insistă mai ales pe prima şi îmi amintesc că nu demult a fost un incendiu mare aici. Nu-mi amintesc detaliile, trebuie să citesc acasă mai multe.
În ultimii ani au fost mai multe incendii mari, toate cauzate de turişti. Cel mai recent este cel din 2011, cauzat de un israelian care a ars 176km2 din rezervaţie. Înainte de el a mai fost unul în 2005, provocat de un ceh, care a distrus şi el 155km2.
Mai târziu, după încă un drum de 8km cu următorul autobuz, suntem la intrarea în parc. Cu rucsacii în spate, pornim spre campingul Seron. Estimarea este de 4 ore, deci ar trebui să fie o zi uşoară.
Vântul bate în rafale, însă nu e nimic de speriat. Primul semnal de alarmă îl primim în timpul unei pauze, când privesc în dreapta şi văd un mini-uragan venind spre noi. Strig repede: "Rareş!" şi mă întorc cu spatele. Apoi ne continuăm drumul şi rafalele încep să devină normalitate.
În curând însă devin tot mai dese şi mai violente. Acum sunt nevoită să mă ţin de Rareş. Progresăm mult mai lent pentru că trebuie să ne întoarcem cu spatele spre vânt constant. Asta până când reuşeşte să ne doboare. Se întâmplă într-un vârf local, unde pare că
tatăl tuturor vânturilor
îşi face apariţia. În 2 secunde suntem amândoi pe jos şi ne târâm înapoi într-o încercare disperată de a ne adăposti. Ochelarii şi bufful îmi zboară de pe cap şi îmi iau în gând adio de la ei. La scurt timp după, apare un alt grup care înaintează cu pas vioi. Un băiat îmi recuperează lucruile şi mi le aduce înapoi. Nepăsători, continuă drumul până când îi loveşte şi pe ei, cu toată puterea. Scena se repetă şi acum suntem 7 oameni adunaţi ca nişte curci plouate. Rafalele ne lovesc tot mai tare şi ştim că probabil e locul cel mai rău de pierdut vremea. Încercăm să mai plecăm o dată cu Rareş însă de data asta e şi mai rău. Este doborât cu tot cu rucsacul de peste 20 de kilograme. Ne retragem pentru a doua oară şi începem să ne întrebăm dacă vom putea trece.
Apoi îşi fac şi ceilalţi curaj să încerce încă o dată. Noi aşteptăm să vedem ce se întâmplă. Nu de alta, dar nu vrem să cădem ca popicele, unii peste alţii. Cu greu, după încă o pauză undeva în vârf, reuşesc să treacă. Ok, acum e rândul nostru. Ne punem rucsacii în spate, aşteptăm să treacă şi rafala asta şi gata! Ne ridicăm şi plecăm. În vârf aproape că suntem iar doborâţi şi pentru o clipă am senzaţia că nu vom reuşi, dar în final trecem cu bine şi ne alăturăm celorlalţi. Aici, într-o lume normală, încă bate vântul foarte tare, dar relativ la ce tocmai am văzut, e mult mai bine.
Urmează o coborâre în care vântul îşi pierde tot mai mut din putere şi care culminează cu o pădure. Ah, ce bine e! "Ca o plimbare în parc", declară Rareş. Ne-a luat câteva ore doar să ne călim. Dar asta nu înseamnă că nu ne facem griji. Griji că nu va rezista cortul, sau că nu vom rezista noi. Mă întreb dacă ce am trăit noi azi e normal. Cred că vom afla în zilele următoare. După masă răsuflăm uşuraţi când ajungem în camping. Uf, n-a fost deloc uşor.
mulţimea
Rezumatul zilei:
distanţă:14 km
durată: 4h25min
D+: 300m
Articolul face parte dintr-o serie despre circuitul nostru în Torres del Paine, Patagonia. Torres del Paine este cel mai cunoscut parc naţional din Chile, fiind vizitat anual de aproximativ 150 000 de turişti. Are o suprafaţă de 2420km2.
