Călătoritul este un act atât de egoist. O facem pentru a ne dezvolta ca persoane, pentru a învăţa despre lume şi pentru a ne umple sufletul cu frumos. Dar poate că o dată plin putem dărui şi altora, pentru a întoarce puţin din grandiosul primit, înapoi.
Azi a fost perfect. Au fost mai multe momente în care peisajul mi-a tăiat răsuflarea şi mi-a pus în ochi sclipirea care denotă fericire.
Să vă povestesc mai întâi însă aventura nopţii trecute. Era vreo 10 noaptea când Rareş a auzit pentru prima dată o mişcare suspectă. N-a mai durat mult până şi-a dat seama că cineva ne dă tarcoale: un şoricel. Ne-am gândit că îi face cu ochiul pâinea proaspătă pe care tocmai o cumpăraserăm aşa că am sigilat toată mâncarea în pungi închise ermetic şi am ascuns-o la picioarele noastre, să fim siguri că e în siguranţă. Pe la 12 am adormit iar zgomotul provocat de o pungă care foşnea puternic ne-a trezit pe la 4 dimineaţă. Intrusul îşi croise drum până în interior, făcând o gaură în dreptul buzunarului. Mi-a stat inima. Deja vedeam o armată de şoricei în interior: unul în zona capului, unul prin sacul de dormit ... ce să mai, peste tot!
Speriat de lumină şi mişcare, a dispărut imediat. Mai târziu însă, după o vreme în care am stat amândoi nemişcaţi, a apărut în aceeaşi gaură, direct sub lumina frontalei. Nu ştiu care dintre noi era mai speriat, cert e că aveam şanse să câştig eu. Întâlnirea neaşteptată cred că l-a speriat şi pe el destul de tare, pentru că a fost ultima orară când l-am văzut sau am auzit de el. Şi nu mi-a părut deloc rău.
Mai târziu visam găuri prin cort prin care suflă vântul şi bocanci roşi pe jumătate. A fost o noapte de neuitat.
Dimineaţă, când ne trezim, suntem uşuraţi că s-a luminat. Ne strângem lucrurile (nu înainte de a scutura fiecare articol) şi pornim spre campingul Italiano, aflat la 30 de minute distanţă. Aici instalăm din nou cortul, abandonăm rucsacii şi pornim spre punctul de belvedere Britanico, aflat în capătul văii Frances. Vremea este închisă. Plafonul de nori este totuşi mai sus decât ieri şi sperăm să putem zări crestele.
Pentru prima oară după multe zile nu am rucsac în spate şi simt că zbor. În scurt timp ajungem la jumătatea traseului de unde putem identifica peisajele pe care le văzuserăm acasă în poze. Lacuri albastre şi întinderi vaste, gheţari şi stâncă. Continuăm apoi urcarea iar la finalul ei ne regăsim în mijlocul unui amfiteatru natural enorm. Aici, stăm o vreme destul de lungă. Parcă nu ne mai vine să plecăm. Mă uit în jur şi constat că acelaşi simptom îl avem toţi cei prezenţi.
Coborârea o facem pe acelaşi traseu. Spre final ne ajunge din urmă oboseala. Zilele multe petrecute pe munte au început să se simtă tot mai tare. Nici mâncarea nu a fost proporţională cu efortul depus şi am început demult să visăm la multiple feluri de mâncare.
Mâine ajungem în punctul din care am plecat şi vom închide bucla.
privind în urmă
gheţarul Frances
Rezumatul zilei:
distanţă:13.5 km
durată: 6h15min
D+: 600m
Articolul face parte dintr-o serie despre circuitul nostru în Torres del Paine, Patagonia (o imagine de ansamblu a traseului se găseşte în primul articol). Torres del Paine este cel mai cunoscut parc naţional din Chile, fiind vizitat anual de aproximativ 150 000 de turişti. Are o suprafaţă de 2420km2.
