Ne trezim dimineaţă mai devreme decât zilele trecute. Azi avem un drum lung înainte. Afară însă e frig, întuneric şi plouă. O combinaţie care mă ţine nemişcată în sacul de dormit. Nu vreau să ies ... Jumătate de oră mai târziu apare lumina unei frontale pe cort şi primim imboldul de care avem nevoie să ne ridicăm. Când ieşim însă, constatăm ce puteam ghici şi dinăuntru: peste noapte ploaia a transformat campingul într-o adevărată mlaştină.
Ne strângem lucrurile în grabă şi ne îndreptăm spre sala de mese pentru micul dejun. Bine, sala de mese e mult spus. O încăpere care are câteva mese(însă nu destule bănci) şi care reprezintă singurul loc unde putem face focul. Regula asta o predispune din capul locului la supraaglomerare, ceea ce se şi întâmplă dimineţile şi serile. Ne căutăm un loc printre ceilalţi şi în timp ce Rareş se întoarce să strângă cortul, eu pregătesc micul dejun pe un colţ de masă.
La 06:30 suntem gata de plecare. În prima parte a zilei urcăm spre pasul John Gardner. Dacă la început suntem încă în pădure încercând să ne găsim drumul prin noroaiele ce s-au format după ce a plouat toată noaptea, mai târziu ieşim în gol alpin. În dreapta noastră apare un nou gheţar iar în spate putem zări întreaga vale Los Perros. Verdele de jos este în contrast cu zăpada de aici, de sus.
Pe hartă se află un avertisment de vânt puternic în dreptul pasului şi într-adevăr când ajungem acolo îl putem simţi tăindu-ne obrajii. Chiar şi aşa, nu e la fel de puternic ca în prima zi şi acum suntem convinşi că
a fost o excepţie.
Imediat ce ajungem sus, îl zărim. Pe partea cealaltă se află gheţarul Grey. Ştiu că cel de ieri mi s-a părut imens, dar în comparaţie cu ce vedem acum era un copil. Gheţarul porneşte de undeva din fundul văii şi nu îi putem vedea capătul. Declar pe loc că n-am mai văzut niciodată ceva similar. Vorba aia:
n-a văzut neam de neamul meu aşa ceva!
Dacă atunci când facem trecerea prin pas ninge şi viscoleşte şi nu avem vizibilitate prea mare, la vreo 10 minute după norii îi fac loc cerului albastru. Mai aşteptăm câteva minute şi acum putem vedea totul clar. În spate mai e un munte şi de pe el coboară un alt gheţar. Ce frumos e ...
Continuăm coborârea care e foarte abruptă chiar şi după ce părăsim golul alpin şi reintrăm în pădure. La 5 ore de la plecare ajungem în campingul "Campamento Passo", aflat puţin după jumătatea drumului nostru. Suntem deja destul de obosiţi şi mai avem de străbătut 10km estimaţi la vreo 5 ore. Distanţele şi diferenţele de nivel nu sunt deloc de speriat, însă rucsacii mari fac ca totul să capete alte dimensiuni. În plus, cam toată ziua vremea a fost mohorâtă şi asta îmi cam scade moralul.
Coborâm pe Valea Grey, în paralel cu gheţarul, asupra căruia avem periodic puncte de belvedere. Cele 2 poduri pe care le traversăm şi care ne duc deasupra hăului ne fac inimile să bată mai tare. Gheţarul se termină în lac şi când ajungem în dreptul lui încep să vină oameni din sens opus. Asta nu poate însemna decât că suntem aproape.
Când intrăm în camping suntem lihniţi de foame şi epuizaţi. A fost o zi grea şi o simt cu fiecare părticică a corpului. Totul doare. În acelaşi timp însă a fost şi ziua cu cel mai frumos peisaj de până acum.
urcând spre pasul John Gardner
gheţarul Grey
hai să mai stăm un pic
Rezumatul zilei:
distanţă:15.6 km
durată: 8h30min
D+: 830m
Articolul face parte dintr-o serie despre circuitul nostru în Torres del Paine, Patagonia (o imagine de ansamblu a traseului se găseşte în primul articol). Torres del Paine este cel mai cunoscut parc naţional din Chile, fiind vizitat anual de aproximativ 150 000 de turişti. Are o suprafaţă de 2420km2.
