Era o zi frumoasă de toamnă iar Victor privea de la fereastra camerei sale către copiii care se jucau în parcul de lângă blocul său. Ca în fiecare zi, imediat după ora 12, când se termină programul zilei, parcul prindea viaţă iar hărmălaia era de nedescris. 3 şcolari ajutau o fetiţă ce părea că tocmai ce a prins tainele mersului biped să se dea pe tobogan. O altă fetiţă stătea liniştită pe leagăn în timp ce bunica ei o împingea periodic iar un grup de băieţi alergau când încolo, când încoace, cine ştie după ce.
Şi deşi toată acţiunea asta avea loc chiar sub nasul lui, Victor nu era atent deloc. Tocmai ce se încheiase prima săptămână de şcoală de anul aceasta. Intrase în clasa a 9-a şi se întreba dacă şi liceul va fi ca şi şcoala primară. În cei 8 ani în care a avut aceeaşi colegi nu a reuşit să îşi facă nici un prieten. Fără să ştie de ce, nu a reuşit niciodată să se integreze. La început a încercat să iasă cu ei în pauze, să urmărească acele canale de youtube despre care povesteau non-stop, sau să asculte muzica pe care o ascultau şi ei. După o vreme însă a înţeles că nu vrea să facă asta. A înţeles că îşi doreşte înainte de toate să fie el. Şi chiar dacă nu era încă foarte lămurit legat de cine e exact, ştia totuşi că nu e persoana aia. Şi că nu vrea să pretindă că e. Aşa că treptat s-a îndepărtat de ei. Nu a trebuit să facă un efort prea mare, pentru că nici ei nu au insistat prea mult.
Acum însă, începea clasa a 9-a. Era la liceu. Toţi colegii erau noi şi fără să vrea spera. Spera că o să fie cineva care are aceleaşi pasiuni ca el, cineva alături de care să poată petrece timp şi căruia să îi poată povesti gândurile sale cele mai ascunse. Îşi dorea un prieten.
Dar acum era weekend şi nu mai trebuia să îşi facă griji pentru asta până săptămâna ce urma. Iar a doua zi, ştia deja ce va face: va merge pe munte. Muntele era pasiunea lui cea mare. Fiind crescut într-un oraş aflat în mijlocul munţilor, de mic mergea alături de părinţii lui peste tot. Iar după ce a crescut iar părinţii au încetat să mai meargă, a decis că asta nu îl va împiedica să fie în mijlocul lor cât mai mult. Şi a început să meargă singur. Devenise deja o obişnuinţă să îi bată în lung şi-n lat. Cunoştea toate traseele din apropiere de casă iar verile făcea ture lungi, mai departe de casă.
Nu ştia de ce, dar era ceva legat de ei care îl făcea să revină mereu. Muntele devenise locul unde putea fi el, oricine ar fi fost acel el.
A doua zi aşadar se trezi mai devreme decât de obicei şi începu să îşi pregătească rucsacul. Nu avea nevoie de prea mult timp pentru că devenise rutină demult. Ştia de ce echipament are nevoie iar mâncarea era pregătită deja.
Când în sfârşit a ajuns în mijlocul pădurii, primul lucru pe care l-a făcut a fost să inspire adânc aerul curat. Iar apoi a pornit încrezător spre creste. În timp ce pasea agale gândurile îi zburau prin minte ameţitor. Se întreba din nou cum vor fi anii de liceu şi la noii lui colegi. În săptămâna ce trecuse îi atrăseseră atenţia doar câţiva. Unul dintre ei era Mihai, care părea a fi un băiat extrem de conştiincios şi de preocupat de impresia pe care o produce asupra profesorilor. Încă din prima clipă a încercat să fie mereu cu mâna pe sus, chiar şi atunci când nu prea era cazul. Ca atunci când un profesor a întrebat ce dată e pentru a putea nota în caietul său iar Mihai a ridicat agitat mâna, de parcă s-ar fi dat note. Evident că toată clasa a început să râdă instant.
O altă colegă care i-a sărit în ochi era Maria. Maria era probabil cea mai frumoasă fată din clasă şi ştia asta. Se vedea că e obişnuită să i se acorde atenţie. Cu toate astea era ceva natural la ea, ceva inocent. Plus că râdea mereu cu atâta poftă, încât îi molipsea şi pe cei din jur.
Dar el? El oare cum se vedea din exterior? Uneori simţea că deşi vrea să creadă că e special, altfel decât ceilalţi, în realitate se minţea singur. I se părea că de fapt e doar un motiv pentru a se ascunde într-un colţ în care să nu-l poată vedea nimeni. Dacă ar fi putut să aibă o superputere, probabil că ar fi ales fără să ezite capacitatea de a fi invizibil. Şi totuşi era un motiv pentru care se credea special. De-a lungul timpului avuseseră loc nişte întâmplări a căror explicaţie nu a găsit-o. De exemplu o dată, în timp ce un coleg râdea de aspectul lui nearanjat, s-a înfuriat atât de tare încât şi-a dorit ca el să se împiedice şi să cadă. Şi chiar s-a întâmplat asta! Parcă nu-i venea să creadă că s-a întâmplat datorită lui, dar nu putea să nu se întrebe dacă ...
Cu atât de multe gânduri, traseul a trecut pe nerăsuflate şi înainte să îşi dea seama se afla deja pe creastă. Era momentul pentru pauza de prânz, aşa că se îndepărtă de potecă şi îşi scoase un sandviş din care începu să mestece încet.
credit: Alexandra Caras
Deodată, auzi o voce venind de undeva din faţa lui:
- Da, mereu e plin de lume şi trebuie să ne ferim de ei! M-am săturat! Singurele momente în care putem sta liniştiţi sunt dimineaţa devreme şi seara. În rest trebuie să ne ascundem ca nişte hoţi.
- Ştiu dragul meu, însă vremurile de altădată au apus demult. Trebuie să ne obişnuim cu situaţia. Plus că e important pentru copiii noştri să fie conştienţi de pericolele ce îi înconjoară.
Victor se frecă repede la ochi şi se uită mai atent în direcţia de unde veneau vocile. La început nu văzu nimic pentru ca apoi să observe în final: două marmote se plimbau din stânga în dreapta. Şi vorbeau! Nu, nu se poate. Ba vocile veneau dinspre ele şi nu mai era nimeni altcineva în apropiere. Pentru o clipă se întrebă ce să facă, iar apoi hotărî. Trebuia să fie sigur, aşa că le întrebă:
- Voi .... puteţi vorbi?
Atunci marmotele se opriră brusc şi se uitară îndelung spre el. Nu erau convinse că li se adresează lor.
- Da da, cu voi vorbesc. V-am auzit mai devreme.
- Să fie el? Se poate să fie chiar el? îl întrebă marmota soţie pe soţul ei.
El încuviinţa ceremonios din cap şi apoi se apropie de Victor.
- Salut băiete, în sfârşit ai venit. Te aşteptam.
- Mă aşteptaţi? Pe mine? Dar stai, cum de puteţi vorbi?
- Să trecem peste asta. Toţi vorbim, însă puţini oameni ne mai înţeleg. Iar tu eşti unul dintre ei. Asta pentru că eşti Cel Trimis. Şi faptul că ai venit înseamnă că a sosit momentul să îţi îndeplineşti misiunea. Înainte de asta însă, primul pas este să te cunoşti pe tine.
- Cel Trimis? Misiune? Să mă cunosc pe mine? Nu înţeleg absolut nimic! Despre ce vorbeşti?
- Dragul meu cel mai important lucru este ca tu să înţelegi ce putere extraordinară ai. Spune-mi, au fost momente când ţi s-au întâmplat lucruri ciudate, fie ţie, fie celor din jur? Lucruri pe care nu le-ai putut explica.
- Cum ar fi ca un coleg să se împiedice exact în momentul în care eu îmi imaginam că o va face?
- Da, la asta mă refer. Spune-mi, ce simţeai atunci când s-a întâmplat asta?
- Păi ... cred că eram extrem de furios.
- Aha, deci furia e sentimentul care ţi-a activat puterea. În timp o să înveţi să o activezi şi fără el, însă hai să încercăm să îl folosim acum. Gândeşte-te la o situaţie sau o persoană care te înfurie şi în acelaşi timp doreşte-ţi ceva care să folosească puterea vântului.
- Hm, nu prea cred că o să funcţioneze dar fie. O să încerc.
Atunci Victor se ridică în picioare şi încercă să îşi amintească un moment din trecut care l-a făcut să simtă furie. Imediat gândul îi fugi la o întâmplare care a avut loc la puţin timp după incidentul cu împiedicatul. Era în pauza de masă şi îşi lua prânzul singur, în bancă. Toţi ceilalţi povesteau cu vervă iar el îi urmarea fără să zică nimic. Deodată s-a aşezat lângă el un coleg şi a început să vorbească cu el. În scurt timp l-a făcut să creadă că vrea să fie prietenul lui şi a propus să pecetluiască această nouă prietenie împărtăşind fiecare câte un secret. La început a ezitat, însă apoi s-a hotărât să îi descrie cum ceea ce şi-a imaginat atunci când celălalt coleg râdea de el, s-a şi întâmplat în scurt timp. Colegul a rămas uimit pentru o clipă şi nu ştia ce să spună, pentru ca apoi să plece de lângă el brusc. Victor nu ştia ce să creadă. A doua zi însă toată clasa ştia secretul lui cel mai adânc şi râdea de el. A fost probabil una dintre cele mai urâte zile din viaţa lui, pe care nu a reuşit însă să şi-o scoată din minte niciodată, oricat si-ar fi dorit.
În timp ce îşi amintea toate astea, îşi imagină că zboară. Şi deodată începu să se ridice de la pământ. Încet, încet, tot mai sus. Renunţă atunci să se mai gândească la trecut, dar încercând să nu uite acel sentiment. Credea că o să cadă, însă nu a fost aşa. Se gândi apoi să se întoarcă o dată peste cap. "Oare pot?" Şi o făcu pe loc. I se părea atât de simplu şi de natural şi se întrebă cum de nu şi-a dat seama până acum că poate să facă asta.
Deodată însă, observă că lângă el se află cineva. Era la aceeaşi înălţime, deci şi el putea zbura. Se gândi să îl salute, însă părea extrem de concentrat la ceva. Deşi nu îi vedea faţa, putea ghici că avea tot corpul încordat. Era o persoană de statură medie, îmbrăcată complet în negru şi înconjurat de un nor negru. Toată imaginea îi amintea de furtunile acelea puternice, care în copilărie îl trimiteau sub plapumă de unde nu mai ieşea nici măcar până la baie. Atât de frică îi era. Brusc, îi trecu un fior pe şira spinării. Şi totuşi, la ce e atât de concentrat?
Atunci se uită în jos, încercând să înţeleagă la ce se uită partenerul lui de zbor. Şi imediat văzu. Era Maria, colega lui de liceu. Singură, păşea agale părând căzută pe gânduri. Victor hotărî atunci să coboare şi să o urmărească de la distanţă.
Chiar înainte să atingă solul, dezastrul se întâmplă. În timp ce traversa un pasaj echipat cu lanţuri, făcu un pas greşit şi căzu. Se îndrepta direct spre hău şi părea că totul este pierdut.
Pentru o clipă şi Victor a crezut la fel. În scurt timp însă şi-a amintit de colegul lui care a căzut atunci când el şi-a dorit. Dacă a putut să facă pe cineva să cadă, nu poate face pe cineva şi să stea în picioare? Începu deodată să se concentreze intens şi să îşi dorească să se reechilibreze. Părea că toată întâmplarea a durat minute, când de fapt trecuseră câteva fracţiuni de secundă doar. Şi atunci se întâmplă: Maria se prinse de o piatră, puse un picior în faţă şi îşi regăsi echilibrul. Apoi, după alte câteva secunde, începu să plângă.
Victor se afla la o distanţă destul de mare încât să nu îl poată vedea. Se uită împrejur, după cele două marmote, însă nu erau pe nicăieri. Se uită în sus apoi, însă şi norul negru dispăruse. Se decise atunci să se îndrepte spre Maria, care părea că are nevoie de ajutor pentru a ieşi din râpa în care ajunsese. Şi de câteva încurajări pentru a uita întâmplarea.
Păşi aşadar pe cărare, până când ajunse în dreptul ei. Spera să îl observe, însă era atât de prinsă în supărarea ei, încât putea să fie şi un uragan, că tot nu l-ar fi auzit. Nu avea de ales, trebuia să o strige:
- Maria, tu eşti? Eşti bine?
Atunci privi în sus iar când îl zări se opri pentru o clipă doar pentru a-i răspunde:
- Victor? Nu sunt bine deloc! Am căzut aici şi nu mai pot ieşi. M-am speriat îngrozitor. Mă poţi ajuta te rog?
- Sigur, vin acum!
Ca de fiecare dată, şi acum avea la el o coardă. Nu pleca niciodată de acasă fără ea. Deşi până acum nu o folosise niciodată, ştia că într-o zi îi va fi de folos. O scoase repede din rucsac şi la scurt timp Maria se afla înapoi pe potecă. Încă în stare de şoc, reuşise să se oprească din plâns în sfârşit. Victor ar fi vrut să o întrebe ce făcea acolo singură şi dacă îşi aminteşte cum s-a împiedicat, sau cum de nu s-a făcut una cu pământul după cădere. Înţelegea însă că nu era cel mai potrivit moment şi că singurul lucru de care avea nevoie Maria era să ajungă acasă cât mai repede.
Îi luă deci rucsacul şi o întrebă dacă vrea să o conducă acasă. Ea dădu din cap iar apoi porniră împreună spre vale. Păşeau când împreună, când unul în faţă celuilalt, în funcţie de cât de lată era poteca. Treptat au ajuns înapoi jos iar de acolo n-a mai fost mult pana la Maria acasa.
După ce a lăsat-o în faţa blocului, ştiind că e în siguranţă, a plecat şi el spre casă. Nu-i venea să creadă ce zi a avut. Oare totul a fost real? Sau doar şi-a imaginat? Oare chiar poate zbura? Şi marmotele pot vorbi? Dar domnul Marmotă a spus că îl aştepta. De unde ştia de el? Şi de unde ştia de puterea lui? Şi ce înseamnă "Cel Trimis"? Trimis să ce? Şi mai ales, cine era acel om care a făcut-o pe Maria să cadă?
Avea atâtea întrebări de al căror răspuns avea nevoie. Hotărî că singurul mod de a afla este întorcându-se pe munte. Trebuia să regăsească cele două marmote.
Când intră în casă, mama lui care gătea de zor în bucătărie, îl întâmpină veselă:
- Bine ai venit dragul meu! Cum ţi-a fost ziua?
- Nimic special! spuse Victor în timp ce trântea uşa camerei în urma sa.
Text înscris în concursul Reading Mountains 2017 organizat de către AECO România sub egida Convenției Alpine.
