Am învăţat că pentru a trăi experienţe frumoase trebuie să ai curajul să ieşi din rutină, să spui stop grijilor de zi cu zi şi să pleci de acasă. Am învăţat că pentru a trăi experienţe frumoase nu trebuie să pleci departe de casă, trebuie doar să pleci şi să îţi deschizi mintea şi sufletul. Am învăţat că orice călătorie exterioară este dublată de una interioară.
Spre Rogojel ne-am pornit într-o vineri seară, la sfârşitul unei săptămâni de lucru ca oricare alta. Încă prinşi de iţele vieţii de zi cu zi, pe drum povesteam despre întâmplări de la muncă sau despre ce mai avem de făcut. De fapt, aşa păţim mereu: durează un pic să ne deconectăm.
Ajunşi seara în sat, am poposit după ceva căutări în faţa unei case aflate în vârf de deal parcă si care avea luminile aprinse. Aici urma să ne petrecem întregul weekend, în sânul Munţilor Apuseni. Eram 6, iar a doua zi urma să ni se alăture încă două persoane care veneau de dimineaţă doar din Cluj. Îl ştiam dinainte doar pe Luşu, gazda noastră, dar asta nu a fost un impediment în calea voii bune. Când am plecat din oraş credeam că sunt obosită, însă brusc totul era bine.
A doua zi ne trezim mai devreme ca de obicei, pentru a ne pregăti de plecare. Ziua se anunţă lungă, pentru că Lusu ne-a pregătit un traseu serios. Am impresia că vrea să ne arate toate comorile zonei zilele astea, mai ales că e de-al casei. Dar nu mă plâng, abia aştept să o descopăr.
După ce ni se alătură şi Iren şi Radu, pornim agale pe cărările satului. Credeam că o să urcăm spre Vlădeasa, vârf ce nu mă tare încântă cu peisajul pe care îl oferă. Oricum, n-am dreptate, pe Vlădeasa vom ajunge doar la finalul zilei şi e doar unul dintre obiective. Primul obiectiv însă este Crucea de pe Piatra Mare. Şi cum drumul cel mai scurt e cel direct, o luăm pe o cărare ce coboară prin pădure în direcţia bună. La intrarea în pădure întâlnim o bătrână venită să culeagă ciuperci. Deşi sezonul este la final, încă se mai găsesc iar sătenii ştiu exact unde să le caute. Ne întreabă unde mergem şi se miră că facem toată distanţa asta PE JOS. Puteam să mergem cu maşina, ce ne-a apucat?
O lăsăm în urmă şi ne continuăm drumul până când întâlnim un alt sătean. Înainte să ajungem la cruce, stăm o vreme la poveşti cu acest domn care este de fapt din Timişoara iar aici se află casa părinţilor lui. Ieşit la pensie, îşi petrece verile aici alături de soţia lui, iar iarna revine în oraş. Este un domn vesel şi liniştit în acelaşi timp. Se vede treaba că îi prieşte aerul curat de munte. Îmi atrag atenţia hainele lui vechi, care mă fac să mă gândesc la noi orăşenii. De câte ori avem impresia că nu avem destule şi câtă energie investim în asta. Şi de multe ori hainele sunt într-o antiteză totală cu starea noastră interioară. Cred că aşa e şi la acest domn, doar că la el starea interioară este cea pozitivă.
Îl lăsăm în urmă bucuroşi de întâlnire şi ne îndreptăm spre crucea care este aproape. Mare îmi e surpriza când ajungem la ea şi constat că sub stânca pe care se află se găseşte o vale îmbrăcată în copaci aurii. Mare pictor mai e toamna asta. Totul străluceşte iar eu nu mă pot opri din uimire.
După ce facem o fotografie de grup cu "obiectivul", pornim către Pietrele Albe. Par a fi în apropiere, însă distanţele sunt înşelătoare. Mai avem o vreme de mers până la ele.
Încet încet ne apropiem însă şi spre surprinderea mea vom merge pe deasupra lor. De jos le-am mai văzut, însă nu ştiam că este traseu pe aici. Ba chiar super spectaculos. Cu toată oboseala acumulată care deja se simte (să tot fie vreo 15km de când am plecat de dimineaţă), peisajul mă face să uit de toate. Singurul lucru care strică momentul îl reprezintă grupul de bărbaţi care parcurg muntele pe atv-uri, făcând un zgomot de zile mari. E, muntele e pentru toată lumea şi fiecare îl savurează cum crede de cuviinţă. Presupunând că îl savurează. Aleg să îi ignor deci.
Cu obiectivul numărul 2 lăsat în urmă, ne mai rămâne unul singur: Vârful Vlădeasa. Şi ca să îl atingem, avem înaintea noastră încă o provocare: o urcare de zile mari. E aşa de abruptă că numa când mă uit la ea mă doare gâtul. Mai bine nu mă mai uit şi o iau pas cu pas. La un moment dat tot trebe să se termine. Şi da, asta se şi întâmplă iar când ajungem sus răsuflu uşurată. De aici drumul spre vârf e ca şi pavat. Şi cu asta am atins şi obiectivul cu numărul 3.
Coborâm pe la staţia meteo unde întâlnim nelipsiţii câini. Îi ţineam minte mai periculoşi dar azi sunt destul de liniştiţi. Poate şi pentru că suntem mai mulţi. Oricum, nu mă plâng.
De aici ne îndreptăm înapoi spre casă. Şi deşi facem un mic ocol, casa se dovedeşte a fi mult mai aproape decât credeam. De la cabană sunt doar vreo 3 kilometri iar noi îi parcurgem aproape în linie dreaptă.
Ajungem înapoi pe înserat, când întregul sat se pregăteşte parcă de somn. Îl întâlnim în drumul nostru pe vecinul lui Lusu pe care îl şi invită pe la noi.
Acasă, începe pregătirea mesei. Meniul: tocăniţă de ciuperci proaspete, culese azi, cu mămăligă şi branza. Între timp însă fiecare mai mănâncă una alta, că deh, e foame mare.
Şi cum stăm noi aşa la căldurică, povestind şi glumind, deodată îşi face apariţia vecinul. Sigur că nu vine cu mâna goală, ci aduce cu el lapte de vacă proaspăt. Îl primim bucuroşi şi curioşi în acelaşi timp. Curioşi de cum e viaţa la sat şi de cum e el. Iar el e bucuros să ne spună povestea lui. Geamgiu în tinereţe, pleca verile cu lunile de acasă pentru a colinda satele de lângă mare. Ramele le lua de acasă, geamurile de acolo şi dus era. Musafirul nostru este printre puţinii care cunosc limba gumuţească, însă nu se îndură să ne spună câteva cuvinte. Se vede treaba că o limbă secretă rămâne secretă.
Ştiaţi că geamgii şi sticlarii au o limbă a lor, numită gumuţească. Limbajul a fost inventat pentru a se recunoaşte între ei în târguri evitând astfel poliţia sau orice alţi intruşi. Negocierile se făceau de regulă în această limbă, iar unii sateni încă o cunosc.
Şi cum stăm noi aşa şi pălăvrăgim, începe bătrânul să ne spună o istorioară ce pare nesemnificativă la început. Era o zi ca oricare alta şi a ieşit undeva în deal. Avea o pătură cu el şi s-a aşezat să privească în vale. Mai sus se află turma de oi. Dintr-o dată, toate oile au început să alerge frenetic la vale. Se uită în sus, strigă la ele să încetinească (oile nimic) şi vede motivul fricii lor: un lup.
- Un lup? Şi l-aţi văzut? întreb eu naivă, neştiind ce urmează.
- L-oi fi văzut dară, îmi răspunde el amuzat puţin de mirarea mea.
Ce s-a întâmplat mai departe? Lupul era înfometat, însă pentru a ajunge la oi trebuia să treacă de el. Aşa că singura variantă a fost să îl atace. Noroc că nu pleacă niciodată fără un topor în mâna de acasă, topor ce i-a devenit armă atunci. După ce a sărit o dată la el, bătrânul s-a gândit să arunce chiar cu toporul în el. Însă asta l-ar fi lăsat neînarmat, aşa că a decis să ţină de el. În curând lupul a renunţat şi s-a făcut nevăzut, pentru ca mai târziu să afle că a prins un miel dintr-o altă turmă aflată în apropiere. Poveste adevărată? Tind să cred că da, mai ales că omul părea sincer iar eu sunt de regulă credulă. Dar chiar aşa, să te lupţi cu lupul unu'-la-unu'?
Poveştile sunt întrerupte de sosirea tocăniţei. Masa este gata iar foamea ne roade de ceva timp. Bantranul nostru însă refuză să servească orice. De ruşine? Cel mai probabil. Demult n-am mai văzut aşa de mult bun simţ într-un singur om. Aşa de normală a devenit nesimţirea că acum bunul simt mă surprinde. La un moment dat chiar îşi cere scuze că ne ţine cu poveştile lui de om bătrân, când poate noi vrem să vorbim de-ale noastre. De-ale noastre de la oraş? Pe alea le ştim şi suntem sătui de ele. Îl rugăm să mai stea şi acceptă, însă nu pentru mult timp. Timpul e tot mai înaintat iar el trebuie să revină acasă. Ne luăm rămas bun bucuroşi că l-am cunoscut.
Duminică Luşu are pregătit pentru noi un nou traseu "uşurel". Norocul meu este că alţii se resimt şi mai tare şi nu sunt singura care îşi doreşte un traseu cu adevărat lejer. Mai taie aşadar din obiective, îl adaptează publicului dornic de aer curat dar nu şi de prea mulţi kilometri şi pornim să explorăm Rogojelul. Aşezat pe o suprafaţă la fel de întinsă ca cea a Clujului, azi îl regăsim în culori de toamnă, scăldat în lumina soarelui.
vecina în prispa casei
Prima oprire a zilei: biserica de piatră din sat. Când ajungem liturghia nu a început încă iar în biserică sunt doar câţiva oameni. Ne privesc curioşi atunci când intrăm pentru scurt timp. După, întâlnim pe uliţe femei şi bărbaţi îmbrăcaţi în straie de sărbătoare.
Noi ne continuăm drumul şi după ce facem un ocol măricel, ajungem în jurul amiezei la celebrii arbori de sequoia. De fiecare dată când am trecut prin zonă am tot văzut indicatoare spre ei şi eram tare curioasă. Ajunşi la locul faptei, constat că da, se vede că este un arbore exotic, însă parcă mi-aş dori să îl văd în mediul lui original. Nu m-ar deranja deloc o vizită în Sierra Nevada.
Profităm de umbra copacilor şi de vremea frumoasă pentru a face un picnic. Şi atât de bine ne simţim că parcă numa' nu mai vrem să plecăm. Să tot treacă vreo două ore înainte să ne urnim din loc.
Norocu' nostru este că suntem cam la o oră depărtare de casă. Nu de alta dar ne-am moleşit destul de tare.
Ajunşi înapoi, privesc cu jind în urmă înainte să ne urcăm în maşină şi să lăsăm în urmă weekendul. Peisajul idilic o să-mi rămână pe retină o vreme, sunt sigură. Ah, şi să nu uit: ce toamnă frumoasă e şi anul asta!
