După ce ieri am luat la pas Munţii Gutâi, azi a venit momentul să descoperim tradiţiile locului. Programul se anunţă a fi încărcat, iar noi suntem cu toţii nerăbdători să pornim. Vremea este de partea noastră şi azi, deşi suntem la sfârşit de septembrie.
Înainte să plecăm însă asistăm în curtea pensiunii la pregătirea horincii. Proprietarul(un om extrem de amuzant, fie vorba între noi) ne explică procesul cu accent pe importanţa produsului final. Ştiţi voi, se zvoneşte că vindecă boli şi dacă nu, cel puţin uiţi de ele. Horinca se prepară cu ajutorul unei instalaţii artizanale şi de regulă materia primă o reprezintă fructe ca mere, prune sau chiar pere (ce-i drept mai rar). În procesul de preparare distilarea are loc de 2 ori, primul produs numindu-se susla. Horinca perfectă are 50 de grade şi de regulă se prepară cam 100 de litri pe gospodărie. Iar ce se întâmplă cu ea după e evident, pentru că de vândut nu prea o vinde nimeni.
Cu lecţia învăţată, plecăm spre satul Budeşti, unde aflăm mai multe despre casele tradiţionale maramureşene şi mai ales despre porţile lor tradiţionale. Sculptatul unei poţi durează între 2 şi 4 luni. Cu cât e poarta mai mare şi mai frumoasă, cu atât familia e mai înstărită. Poarta este încărcată de simboluri ca fagurele care aduce dulceaţă vieţii, sau funia care face trimitere la şarpele uroborus, şarpe ce îşi înghite coada şi simbolizează ciclul nesfârşit al timpului şi al universului.
Ce e frumos în Maramureş este faptul că tradiţiile sunt vii şi asta se vede în toate aspectele vieţii. Se vede în faptul că încă se mai găsesc meşteşugari pentru a face porţile ca altă dată, se vede în obiceiul de a purta port tradiţional la biserică la sărbătorile mari, se vede în tradiţiile de la naştere când cineva joacă rolul ursitoarei, sau la nuntă în nenumărate aspecte. Toate astea fac Maramureşul să te transporte în trecut parcă, când timpul se scurgea mai lent şi eram mai atenţi la noi şi la ceilalţi, când să fii om însemna ceva şi moralitatea era norma.
După ce studiem îndeaproape poarta ne îndreptăm spre bisericuţa de lemn din Budeşti, Josani - Sf. Nicoară. Alături de alte 7 biserici din Maramureş şi ea este monument UNESCO. Datează din anul 1643 şi imediat ce pătrunzi în interiorul ei te loveşte mirosul de vechi care vine cu o încărcătură specifică. Nu pot să nu mă întreb cum erau oamenii de altădată care veneau aici, ce gândeau şi cum se comportau. Ce mult mi-ar plăcea să pot să mă transport în timp şi să fiu martoră unui slujbe, când locul era plin şi mustea de viaţă. Dar cum nu pot face asta, nu-mi rămâne decât să îmi imaginez totul.
Când ieşim din biserică zărim turnul central străjuit de altele 4 mai mici. Ce simbolizează asta? Faptul că în comunitate exista un Sfat al Bătrânilor ce avea drept de judecată. Putea deci să decidă soarta oamenilor, chiar dacă asta însemna condamnare la moarte. Cred că un călător care vedea biserica de departe se gândea de două ori dacă să înainteze sau să dea bir cu fugiţii.
După ce părăsim curtea bisericii, ne îndreptăm spre un loc nou, deschis anul ăsta: Casa Paşcu. Aici se găseşte un centru de călărie, care se încadrează perfect în peisajul ecoturistic. Ajungem să petrecem mai mult timp decât plănuiserăm aici pentru că avem muuultă treabă: poze la cai, unii mângâiat de voie, alţii admirat de la depărtare, cei mai îndrăzneţi chiar călăresc şi în final se lasă cu vreo 2 platouri cu bucate tradiţionale care ne amână încă o dată plecarea.
Iar când ne facem curaj să plecăm, ne îndreptăm spre o destinaţie dedicată ospăţului culinar de data asta: Hanul lui Cobâlă. Bine bine, noi tocmai ce am mâncat, dar ne-om descurca. Ce avem în meniu? Ah, păstrăv crescut în spatele casei şi ciuperci din pădurea din apropiere? Păi chiar trebuie să ne descurcăm. Şi ca să fie treaba treabă, suntem ademeniţi din nou cu platouri cu bucate tradiţionale.
Urmează un festin în toată regula, ce să mai, la sfârşitul căruia izbândim. Cu greu, dar reuşim să mâncăm tot. Eu la desert chiar cred că o să cedez însă dulceaţă de afine îmi dă puteri nebănuite.
Înainte să încheiem ziua mai avem două opriri. Prima la o altă biserică de lemn, de dată asta în satul Călineşti. Chiar dacă nu o vedem pe dinăuntru, lumina apusului şi locul idilic în care este amplasată ne cam conving de frumuseţea ei.
Cea de-a doua oprire este în satul Sârbi, la Ansamblul de arhitectură tehnică populară. Aici vedem vâltoare, piuă, batoză şi moară. Spre bucuria mea, piua chiar este pusă în funcţiune aşa că intrăm înăuntru pentru a putea vedea mai de aproape minunea.
Piua este o instalaţie de lemn acţionată de apa răului. Prin intermediul unui ax care se roteşte sunt puse în mişcare ciocănele de lemn care se ridică succesiv şi astfel bat ritmic ţesătura pusă sub ele, cu scopul de a fi îndesată. De regulă procesul durează cam două zile.
Şi în timp ce ne tot învârtim în jurul utilajelor, din curtea stăvilită de o poartă maramureşeană autentică iese domnul Gheorghe Opriş, care se pregăteşte să ne ofere un adevărat spectacol. Înainte însă îşi face curaj cu un pahar de horincă ce curge chiar din poartă. Iar apoi, înarmat cu tobă, ne cântă şi ne încânta inimile cu o cântare tradiţională din zonă. Îl ascultăm fascinaţi fără să zicem un cuvânt. Bine, poate din când în când mai izbucnim în râs pentru că versurile sunt menite sa te amuze.
După reprezentaţia asta suntem convinşi că nimic nu ne mai poate uimi. Asta până când mergem la meşterul din vecini care ne arată cât de uşor se face un clop. Ba îl şi termină în mai puţin de 10 minute, sub ochii noştri. Asta chiar nu vezi în fiecare zi.
Pornim înapoi spre pensiune după o zi lungă. Am senzaţia că dimineaţa este atât de departe. O dată ajunşi, ne punem din nou la poveşti încântaţi de comorile pe care le-am descoperit azi. De fapt, în mintea mea fără să vreau încerc să planific următoarea vizită în zonă. Iar asta e un semnal clar că locul mi-a intrat direct în suflet.
