Maramureșul este pe lista mea de locuri de vizitat anual. Așa cum mergi în mai la narcise, pe final de iunie la rododendroni, iar începând din iulie începi să urci la altitudini mai mari o dată cu verdele crud, așa o dată pe an mergi în Maramureș. Unde în Maramureș? Sunt multe locuri frumoase, dar pentru mine a rămas în suflet Brebul. Mă leagă de el nu atât călătoriile făcute care l-au făcut să fie familiar, cât experiențele, senzațiile trăite acolo care mi-au rămas în suflet mai mult decât în minte.
Excursia era plănuită inițial pentru ziua lui Victor, pentru că o călătorie cred eu că îi aduce atât de mult. Și găsisem locul acesta perfect, plin de animale, visul oricărui toddler (mai ales fără bunici la țară). Dar nu a fost să fie atunci (o mică pandemie a intervenit), așa că asta a fost prima ocazie în care să pun planul în aplicare.
Ne-am cazat la Poiana Creasta Cocoșului, într-o căsuță cu două dormitoare pe care am avut-o doar pentru noi. Masa am servit-o pe verandă și pe parcursul timpului petrecut acolo am străbătut curtea complexului de căsuțe în lung și-n lat. Nu de alta, dar animalele erau amplasate în puncte diferite, iar la margine am descoperit și un râu. Mic, dar a făcut treabă.
Cu un weekend prelungit înaintea noastră, am pornit spre dealurile înflorite sâmbătă, cu intenția de a face drumul pe somnul de amiază al copiilor (#viatadeparinte). Cele 3 ore au fost mai mult decât un somn, așa că ultima parte s-a dovedit a fi cam anevoioasă, dar am ajuns cu bine în final. La sosire am fost întâmpinați cu o ciorbă rădăuțeană și plăcintă cu mere. Bine, mâncarea după ce am făcut cunoștință cu animalele. În curte se află gâște, găini, un ponei, câini, capre și oi. Raportez că toate au fost salutate, nici una nefiind ignorată.
Seara am petrecut-o în tihnă (cât se poate de în tihna atunci când ai 2 copii mici) și s-a încheiat cu un gulaș la ceaun și un foc de tabără. O minunată primă zi, ce să mai.
A doua zi planul era simplu: să ne îndreptăm spre Creasta Cocoșului, pornind din pasul Gutâi. Nu aveam noi ambiții prea mari, dar îmi aminteam că traseul e lin, fără diferențe prea mari de nivel, potrivit deci și pentru Victor.
Zis și făcut: plecat din Breb cu mașina, ajuns în pas, trezit copiii și mutat în mijloacele specifice de transport (rucsac, respectiv marsupiu) și pornit la drum. Câteva minute mai târziu: dat jos copil din rucsac (s-a trezit de-a binelea între timp). Ce a urmat a fost probabil partea cea mai frumoasă a zilei pentru noi. O plimbare luuungă printr-o pădure de fagi verde și deasă, cu un copil extrem de entuziasmat. Nu știu ce ma făcea mai fericită: faptul că eram în mijlocul naturii, sau bucuria lui. Probabil amândouă. Cert este că am savurat fiecare moment.
Vreo 2 kilometri mai târziu am ieșit din pădure și am zărit creasta. Prea departe nu era ea, dar la jumatea drumului am decis să ne întoarcem. Copil obosit, dureri de spate de la cărat celalalt copil, program de somn, știți voi. Oricum găsiserăm deja ce căutam: bucurie, liniște, sunet de păsări și miros de pădure.
Întorși înapoi am repetat programul zilei anterioare.
În ultima zi, cea a Rusaliilor, după micul-dejun, am decis ca înainte să străbatem drumul înapoi, să ne oprim la biserica din sat. Brebul e unul din satele în care lumea merge îmbrăcată popular la biserica în zi de sărbătoare. Cu puțină rușine în ochi pentru că ne simțeam intruși, am pășit în curtea bisericii și i-am admirat pe fiecare dintre ei. Victor s-a uitat și el curios, încercând să înțeleagă ce se întâmplă.
Știți senzația aia de oboseală plăcută, atunci când te îndrepți spre casă și simți că a meritat efortul? Și a meritat atât de mult încât te gândești deja la următoarea destinație. În curând :)
