M-am decis greu să scriu un articol de final de an. Pentru că nu simt că am prea multe de zis de data asta. Cel puțin nu pe zona de munte, pe care e specializat blogul. A fost un an în care ar fi putut fi mai ușor, dacă nu aș fi fost jumate din el însărcinată. Victor a crescut, pot pleca de acasă câteva ore știind că e bine, că nu-mi simte lipsa. Ba chiar îi prinde bine să petreacă timp și cu alte persoane. Cum însă singurul sport pe care îl mai pot practica este din nou înotul (mi-am promis că nu mă mai vede bazinul imediat ce pot alerga iar), nu prea mai am unde să plec. Petrecerile de la birou, ieșitul în oraș, nu mă satisfăceau nici înainte, iar acum cu atât mai puțin.
Finalul de an ne găsește deci într-o așteptare. Așteptarea de a ne cunoaște cel de-al doilea băiat.
Uitându-mă la 2019, nu pot să spun că mă mulțumește în vreun fel din punctul de vedere al mișcării, sau măcar al călătoritului. S-ar putea să fie cel mai slab an al meu de alergare de până acum. Sper că și din viitor. Nici călătoriile n-au mai fost cum mi-aș fi dorit. În prima parte a anului mi-am atins limite, am rămas fără putere și călătoriile necesitau energie pe care eu nu o mai aveam demult. Asta, combinat cu faptul că am decis să ne concentrăm pe altceva și din punct de vedere financiar, a făcut să ajungem în situația dată.
Am mers în Munchen și Bavaria de ziua mea. A fost frumos, ne-am bucurat de experiență și vom păstra tradiția de a călători la final de iunie. Călătoria mult așteptată și dorită însă a fost cea cu autorulota. Și poate pentru că am avut așteptări prea mari, dar la final, după atâția kilometri parcurși, tot ce mi-am dorit a fost să stau acasă o vreme.
Mi-am dorit mult și să ajung în Retezat, dar drumul către Poiana Pelegii s-a reparat abia prin septembrie, când noi aveam câteva weekenduri cu program. După, ar fi fost prea rece pentru cort. Acum zicem că vara viitoare sigur mergem. Îmi valorific capacitatea de a visa destul de des. Mă și văd acolo, sub cerul înstelat, străbătut de calea lactee (în Retezat am văzut cel mai frumos cer din viața mea și nu cred că îl voi uita vreodată), inhaland mirosul de brazi și aerul rece.
Am vorbit până acum numai despre aspectele legate de munte și de călătorit. Nu v-am povestit cum este pustiu’ nostru, rod al muncii și al dragostei investite în fiecare zi. Cum ne-a învățat că dragostea poate fi nemărginită, cum face dintr-un weekend petrecut în oraș un weekend câștigat pentru că e petrecut cu el, cum ne zâmbește, ne îmbrățișează, ne și zice că ne iubește așa cum știe el (“taleeee”), cum ni se pare că el, copilul nostru, este cel mai cuminte și cel mai bun. Acum e timpul să fim cu el, să facem totul pentru el. Am învățat că în viață sunt mai multe etape iar noi ne aflăm în asta acum. Și investim totul.
Ce-mi doresc de la 2020? Să supraviețuiesc. Urmează să ne adaptăm la viața în 4 și nu-mi fac iluzii că se va asemăna cu o vacanță pe malul mării. Acesta fiind obiectivul de bază, visez să alerg din când în când, să miros munții și să îi văd de jos măcar, să ajungem în locuri frumoase chiar dacă nu le explorăm la maxim.
