E ceva în sufletul meu care mă împinge să mă închid în mine, să mă uit mai mult în interior, fără a da în exterior. Poate că e sarcina aflată pe final, sau poate că resursele mele sunt direcționate spre Victor acum (și probabil că mult timp de-acum înainte). Cu toate astea aleg să ignor sentimentul ăsta și să scriu. Să scriu ca și cum aș citi doar eu rândurile astea, ca și cum mi-aș depăna gândurile într-un jurnal uitat apoi într-un sertar.
Se împlinesc în curând 2 ani de când muntele a devenit o himeră greu de atins mai mult. Și dacă până de curând eram convinsă că timpul a stat în loc pentru mine, că nu m-am dezvoltat așa cum mi-aș fi dorit, de curând am avut o revelație: am crescut enorm, în zone complet noi pentru mine.
Prima dintre ele și cea mai importantă este oarecum evidentă: am învățat să fiu părinte. Pe parcursul anilor am asimilat toată informația pe care am găsit-o, din cursuri, cărți, canale de youtube, de oriunde. Apoi m-am lovit de realitate și am încercat să o pun în practică. Unele lucruri au funcționat, altele nu. Cert e că informația m-a ajutat întotdeauna. Totul mi se pare mai ușor dacă înțeleg ce se întâmplă cu copilul meu. Și uite-așa am realizat că de fapt m-am dezvoltat enorm în timpul ăsta, dar într-o zonă greu cuantificabilă. Drumețiile, alergările puteau fi rezumate în cifre. La fel și succesele de la lucru. Dar povestea creșterii unui copil este diferită.
Un alt domeniu care a început să mă pasioneze tot mai mult, lucru ce a venit ca urmare a apariției copilului este mâncatul sănătos. Mă interesa și înainte, dar nu eram preocupată constant. Și oricum nu simțeam nevoia ca absolut toată mâncarea care ajunge în organismul meu să fie ok. De fapt și acum fac excepții în ceea ce mă privește. În ceea ce îl privește pe Victor sunt mai rare însă și mult mai conștiente. Iar conștientizarea se datorează din nou informării.
În 2019 am crezut că turele noastre nu mai merită povestite, că sunt prea ușoare și prea puțin impresionante pentru a fi relatate. Am înțeles acum însă că mă adresez unui nou public de fapt. Turele pe creste sau ieșirile la cățărat trebuie să mai aștepte o vreme. Chiar și așa ne găsim drumul spre natură în continuare. Așa că în 2020 o să vă povestesc despre ele. O să va povestesc despre weekendurile dormite în cort, sau plimbările în Făget (pădurea de la marginea orașului), sau drumețiile care nu sunt chiar drumeții, dar sunt ieșiri în natură în jurul Clujului. Pentru că efortul pentru a le face e muuuult mai mare decât înainte și vreau ca articolele de aici să ii motiveze și pe alți părinți să își scoată copiii din oraș cât mai des.
Închei articolul cu imagini din câteva plimbări făcute în jurul Clujui, în perioada sărbătorilor:
1. Făget - Abia pudrat cu zăpadă, am pătruns în universul pădurii într-o dimineață în care timpul părea că stă în loc. Și câtă fericire pe pustiuc. Bine, adevărul e că el e fericit mai mereu.
2. Satul Rusești, în drum spre Marișel - Plecaserăm în căutarea zăpezii și auziserăm că e la Mărisel. Am oprit însă mai devreme pentru ca drumul înzăpezit care pornea spre un sat necunoscut nouă era suficient petru o plimbare cu sania. Decizia s-a dovedit a fi bună. Traficul era minim iar zăpadă din belșug. Casele erau scoase dintr-o poezie parcă, acoperite de zăpadă, cu hornurile fumegând.
3.Cascada Vălul Miresei, Răchițele - Ne doream să ajungem la ea, dar am tot amânat din cauza unei răceli care nu se dădea dusă. Și cum weekendul l-am petrecut la o pensiune din satul Smida, pe drumul înapoi ne-am oprit și la ea. Cele 15 minute estimate de indicator au însemnat 45 pentru noi. Dar au fost într-o atmosferă de basm, cu fulgi mari de nea ce cădeau necontenit de sus și cu brazii lăsați sub greutatea zăpezii. Cascada l-a impresionat tare pe puști iar țurțurii au fost și ei motiv de extaz. În timp ce Rareș căra un toddler ce refuza să stea în sanie, eu pășeam pe drum și încercam să absorb momentul. Mirosul iernii, susurul râului, râsetele puștiului.
