De când a venit Victor pe lume nimic nu mai e ca înainte și îmi dau seama că nici nu va mai fi. Ni s-a schimbat viața de zi cu zi, ni s-a schimbat felul în care călătorim, felul în care planificăm și abordăm drumețiile și nu putea să nu se schimbe și viața mea activă.
În primele luni îmi era atât de dor să alerg, să obosesc, să inspir aer adânc în piept. Și în același timp îmi era teamă că dacă nu o voi face cât mai repede voi intra într-o rutină care nu include sportul și în care voi rămâne pentru multă vreme.
Despre începuturi v-am povestit într-un articol mai vechi. După, am intrat într-un ritm mult mai lent față de înainte să vină puștiu’. Cel mai greu pentru noi este să ne găsim timp pentru sport. Cum suntem doar noi iar Rareș lucrează 8 ore pe zi (ore ce se traduc în 10 de fapt dacă includem drumurile și pauza de masă), ne rămâne atât de puțin timp pentru noi. Și în puținul timp parcă am vrea și să stăm împreună, să ne bucurăm unul de celălalt, dar parcă măcar o zi în cursul săptămânii dacă am face ceva fiecare dintre noi. Asta pe lângă ce mai avem de rezolvat pentru casă. Am ajuns demult la concluzia că timpul este o resursă foarte limitată pentru noi.
În ultimul an, în perioadele în care am fost cel mai obosită și aglomerată, minimul pe care l-am făcut a fost să înot o mie de metri o data pe săptamână, duminica. În săptămânile normale adaug o alergare și 2-3 zile de yoga. Și atât. Drumețiile au cam lipsit cu desăvârșire din cauza frigului în ultima perioadă. Și asta se vede extrem de tare în anduranța noastră.
Visez la o lume în care am 1-2 ore pe zi pentru mine doar (ore în care să pot și ieși din casă, că alea în care doarme bebele se pun, dar nu mă ajută la capitolul sport), visez la o formă fizică apropiată de ce aveam înainte, visez să pot face mișcare constant pentru că știu cât de bine mă simt după.
Cineva zicea că fiecare dintre noi suntem responsabili pentru fericirea noastră. Așa că atunci când îmi doresc lucruri încerc să îmi dau seama ce pot face eu pentru a le obține. Uneori se poate, alteori nu. Știți voi, așa e în viață.
